Înapoi în trecut

Capitolul nouă

        Totul părea să decadă odată cu ea, asta era singura impresie pe care o mai avea în legătură cu al ei viitor. Se afunda tot mai adânc, pe zi ce trecea, într-un abis tot mai întunecat. Nu ştia cât mai avea să suporte acea înfrânare e curiozităţii, dar ştia că odată ce se hotărâse să-i vorbească, o parte din ea cedase. Un alt moment de a fugi nu avea să mai existe, cel puţin nu în mintea ei. Jax se pricepea de minune în a manipula oamenii, iar ea devenise mult prea bună în a-şi lăsa viaţa în voia sorţii, implicit în voia lui. Ştia cât de lipsit de suflet putea fi el şi-i vedea întreaga fiinţă în cea mai îngrozitoare formă a ei, căci pentru ea nu mai era un străin de prea mult timp, dar îl accepta. Vedea în sufletul lui mai mult decât ar fi lăsat-o vreodată să vadă. Pe cât de bine o controla el, pe-atât de bine îl putea descifra ea, în ciuda misterului în care era învăluit.

       Când intră în cafenea, fu întâmpinată de o linişte deplină. Vremea era din ce în ce mai rece, deşi nu credea că ar fi fost posibil. Spera că apropierea Crăciunului să mai îmblânzească iarna aprigă, dar se părea că speranţele-i erau deşarte. Mai era doar jumătate de oră până avea să intre în tură şi începea să creadă că Jax nu avea să vină. Nu ştia de ce ar fi crezut în existenţa acelei posibilităţi, căci de la întoarcerea lui în Bristford, îşi petrecuse fiecare seară în cafenea, implicit în prezenţa ei periodică. Şi-a salutat colegii şi a plecat spre vestiar pentru a se schimba de hainele aproape ude.

         Se întreba ce avea să-i spună, cu ce avea să înceapă. Dorea să vorbească cu el, dar gândurile-i erau atât de amestecate încât nu ar fi reuşit în veci să instaureze ordinea între ele. Nu dorea să-l supună unui interogatoriu, dar nici să fie supusă unor întrebări la care, probabil, nu ar fi avut răspuns sau nu ar fi dorit ca el să-l afle. Multe lucruri rămăseseră cu un semn de întrebare alături încă de pe vremea când erau împreună, plecarea lui ridicase altele şi întoarcerea o dăduse cu totul peste cap. Realiza că viaţa ei începuse să graviteze în jurul unei singure persoane, căci în naivitatea adolescenţei sale îi permise prea mult lui Jax. Îşi stârnea ura asupra propriei sale fiinţe prin simplul fapt că încă îi permitea. Câteva cuvinte din partea sa ar fi fost de ajuns pentru a da uitării cei trei ani petrecuţi în lipsa lui. Legătura dintre ei doi fusese încă de la început mult prea puternică pentru a fi ruptă. Ea ierta repede, în ciuda faptului că nu-i uita greşelile, iar el continua să fie combinaţia letală dintre înger şi demon. Era întruchiparea răului şi totodată a binelui. Gândindu-se la ceea ce reprezenta ei, îşi dădea seama că noţiunea de paradox îl caracteriza în cea mai înaltă formă.

         Amintirile legate de el păreau mai vii odată cu fiecare nouă apropiere. Îşi amintea escapadele nocturne, fiecare sărut pe care îl împărţiseră şi chiar şi momentele de maximă intensitate în care i-ar fi jurat iubire veşnică. Pe lângă tot ceea ce fusese frumos, Jax îi stârnise şi un amalgam de confuzie, teamă, neîncredere şi lacrimi. Nimeni niciodată nu-i bântuise nopţile cum o făcuse el şi cum continua să o facă. Nimeni nu ascundea mai multe secrete decât o făcea el. Dar totodată, pe nimeni nu iubise cum îl iubise pe el şi cum continua să o facă, în ciuda resentimentelor şi a urii pe care i-o stârnea deseori.

              — Deja eşti aici.

         Se întoarse brusc spre Kat şi aprobă, deşi ceea ce spusese ea fusese o constatare şi nu o întrebare. Se aşezase pe unul dintre scaune şi, fiind mult prea adâncită în gânduri, nici nu auzise uşa. De ce se spune că ţigările, drogurile şi alcoolul dăunează grav sănătăţii? De ce nu se spune că gânditul te doboară psihic? De ce nimeni nu afirmă că sentimentele sunt capabile să ucidă? Ea se simţea mai rău decât un fumător înrăit. Heroina ar fi fost mic copil pe lângă efectul pe care îl avea Jax asupra ei. La ce-i mai trebuiau droguri?