Înapoi în trecut

Capitolul douăzeci și trei

      Ar fi putut vedea peisajul din fața ei într-un tablou, genul de tablou pe care l-ar fi privit ore în șir, ignorând sentimentul de pustietate pe care i l-ar fi dat. Nu se aflau într-o pădure, dar locul era înconjurat de zeci de pomi, poziționați în jurul unui mic lac. Însă totul era fără viață - pomii nu aveau frunze, iar lacul era aproape înghețat, la fel ca pământul de sub picioarele lor. O alee pietruită, unde Jax își parcase mașina, ducea spre o cabană mică, deloc impunătoare. Nu părea să facă parte din peisaj - îi oferea un sentiment aparte de căldură, de liniște, în contrast cu răceala peisajului pe care îl privea.

         — E mai frumos vara, spuse Jax.

      Părea ușor stânjenit, așteptând o reacție din partea ei. Ce ar fi putut spune? Că îi plăcea? Că îl detesta? Detesta faptul că totul în jurul ei era lipsit de viață, detesta melancolia care pusese stăpânire pe ea, dar adora locul în sine.

         — E superb și acum, mărturisi ea, strângându-i brațul fierbinte între palmele ei reci. Ce facem aici?

         — Veneam cu mama acum mult timp, când încă locuiam amândoi aici. Închiriam cabana pentru o zi sau două și stăteam de dimineață până seara pe marginea lacului. E o priveliște uluitoare când e totul verde.

      Ea aprobă în semn de înțelegere, apropiindu-se mai mult de el. Nu înțelegea încă motivul pentru care o adusese acolo, dar știa că avea să îl afle cât de curând.

         — Am închiriat-o pentru două zile. Am aranjat totul cât timp ai fost la școală.

      Îl privi ușor surprinsă, în timp ce acesta porni spre aleea pietruită, lăsând lacul în urmă.

         — De ce? Eram la fel de singuri și în apartamentul tău, comentă ea.

      Dar își reținu toate cuvintele în momentul în care intră. Nu era nimic modern sau sofisticat, motiv pentru care încă îl vedea pe Jax fiind ușor jenat în dreapta ei, în timp ce analiza locul. Nu simțise de mult timp atâta căldură și era sigură că nu era de vină șemineul din colțul încăperii, ci faptul că totul părea neașteptat de primitor. Totul în jur păstra același aer, de parcă întreaga cabană ar fi fost cioplită în lemn, însă anumite elemente reușeau să îi amintească de apartamentul lui Jax - canapeaua din piele, covorul alb și pufos, măsuța de sticlă și chiar micul bar ce ducea spre bucătărie.

         — Îmi aduce aminte de copilărie, de asta am vrut să te aduc aici. Nu e cine-știe-ce...

         — E perfect, serios, spuse ea și se aruncă direct pe canapea.

      Jax își dezbrăcă geaca și o așeză în cuier, apoi se puse în genunchi în fața ei. Abisul acela întunecat reușea să îi taie răsuflarea. Îi luă fiecare picior și o descălță de bocanci, apoi îi trase geaca de pe umeri, încercând să o dea jos. Iubea momentele în care o făcea să se simtă de parcă era din nou copil. Îl privi cum se descalță la rândul lui - fiecare lucru pe care el îl făcea îi stârnea un imens interes și nu se putea abține din a-l privi insistent. Până la urmă, Jax reprezenta perfecțiunea, cum ar fi putut să nu-l privească, să nu încerce să absoarbă fiecare fărâmă din ceea ce era el?

         — Unde e mama ta? îl întrebă și fu ușor surprinsă de faptul că nu îl întrebase până în acel moment.

      În comparație cu mama ei, el avea o mamă extraordinară care o iubise așa cum își iubea fiul. Era fiica pe care nu reușise niciodată să o aibă, așa cum îi spunea de fiecare dată când îi făcea vreo vizită. Nu știuse niciodată unde dispăruse, dar o făcuse cu mult timp înainte ca Jax să dispară din viața ei. Îi spusese doar că își găsise pe cineva și se mutase, iar el alesese să rămână alături de ea. Își amintea cât de fericită o făcuse destăinuirea lui în acel moment.