Înapoi în trecut

Capitolul şaisprezece

      Clipi des în încercarea de a-și reține lacrimile. Era acolo, singură, privind în urma lui, mult prea șocată, mult prea îndurerată pentru a mai putea spune ceva. Dumnezeule, și cât de mult și-ar fi dorit să plângă! Să se prăbușească pe podeaua rece și să dea drumul valului de lacrimi ce-i inunda privirea. Aștepta momentul în care el s-ar fi întors, ar fi râs și i-ar fi spus că era o simplă glumă și că nu avea să se mai repete. Privi fix ușa preț de un minut, apoi două minute, trei minute... Dar fără vreun rost. Jax nu dădea vreun semn că ar fi încercat cea mai proastă glumă a vieții sale.

      Simţea că orice putere o părăsea încet, încet, iar ea, incapabilă să se adune, nu mai găsea forţa de a se ridica. La figurat, căci stătea în picioare încă din momentul în care Jax ieşise pe acea uşă şi nu se mai întorsese. Realiza că aceea nu era ea – Rhea pe care o ştia ea nu ar fi plâns în faţa băiatului care o rănise, ci, din contră, ar fi încercat să pară mai puternică decât oricând. Dar îşi dădea seama din nou că Jax o schimbase, Jax o schimbase enorm şi ea nu reacţiona în niciun fel. A avut atâta timp în care ar fi putut să lase totul în urmă şi, totuşi, alesese să fie ea cea care rămâne în trecut.

      Inspiră adânc aer în piept şi ieşi din bucătărie, apucând brusc geanta de pe canapea şi îndreptându-se spre ieşire. Nu mai putea sta în aceeaşi casă cu el şi, până la urmă, Jax îi ceruse să plece. Şi, contrar faptului că nu îşi dorea să facă ceea ce spunea el, avea să îl asculte şi să părăsească apartamentul. Pentru totdeauna. Înainte să înşface geaca agăţată în cuier, Jax îi apucă antebraţul şi o întoarse brutal spre el.

           — La dracu', nu mă atinge! îi urlă în faţă şi îşi trase braţul.

      Se simţea rănită. Abia în momentul în care îi prinse privirea, reuşi să vadă acea faţă a lui Jax pe care nu dorise să o vadă niciodată, faţă pe care nici măcar nu putuse să o zărească. Nu degeaba se spune că dragostea e oarbă. În toată acea ecuaţie, ea fusese luată drept fraieră, iar cel pe care îl iubea finalizase totul râzându-i în faţă.

           — Nu-mi dai un sărut de rămas bun?

      Îi simţea ironia din glas. Surâse trist, fără să-şi dea seama ce provocase schimbarea bruscă a lui Jax. Se gândea că acela era băiatul pe care îl iubise încă de la început – o rănise de atâtea ori, dar niciodată ca atunci. Plecarea lui bruscă nu se compara cu ceea ce-i arăta privirea lui.

           — Dă-mi drumul, Jax, îi ceru şi încercă din nou să îşi ia geaca.

           — Cheile de la apartament, Rhea.

      Se încruntă scurt şi îi făcu semn spre canapea. Le lăsase exact sub privirea lui, ştia că în acel moment nu cheile erau ceea ce îşi dorea Jax de fapt.

           — Spune-mi unde ai fost.

      Acela era un ordin, ştia prea bine. Oare avea vreo idee despre ceea ce încercase ea să facă? Până la urmă, doar ea şi Kat ştiau şi dacă era sigură de ceva, era de faptul că prietena ei nu ar fi trădat-o în veci. A rămas tăcută în faţa lui, privind din nou acel izvor negru. Ochii lui Jax fuseseră întotdeauna întunecaţi, dar niciodată ca atunci. Sclipirea nebună din privirea lui îi dădea de înţeles că era nervos şi, mai ales, că acela nu era Jax al ei. Acela era Jax pe care ea nu îl cunoştea, despre a cărui existenţă nu avusese habar până în acel moment.

           — Rhea, ţi-am cerut ceva, continuă pe un ton calm.

      Liniştea dinaintea furtunii.