Înapoi în trecut

Capitolul zece

         Frigul îi îngheţase până şi sângele în vene, dar continua să ţină strâns în palme marginile ferestrei şi să privească în gol. Tremura din toate încheieturile, dar nu ştia dacă era din cauza frigului sau a visului din care tocmai ce se trezise. Simţea o durere mută în josul abdomenului în fiecare moment în care acea amintire îi pătrundea între gânduri.

         Mama sa o fixa cu o privire dezamăgită, în timp ce tatăl ei părea cu totul absent. Stătea de mai bine de jumătate de oră pe unul dintre scaunele secţiei de poliţie şi se întreba care-i fusese greşeala. Era trecut de miezul nopţii şi în jur erau doar câteva persoane, persoane care o priveau ca pe o adevărată delincventă, dar nu asta îi era preocuparea. Dezamăgirea celorlalţi nu se putea compara cu ceea ce simţea ea.

              — Eşti mulţumită?Presupun că acum eşti cu adevărat împlinită! îi reproşă mama ei, în timp ce tatăl ei făcu câţiva paşi înapoi pentru a vorbi cu un poliţist.

         A ales să o ignore şi să continue să-şi mişte picioarele în spate şi în faţă, în speranţa că totul va avea să se termine.

              — Cu tine vorbesc! ţipă brusc femeia, făcând-o să tresară.

         A privit-o absentă, dar nu a spus nimic. Conştientiza că era vinovată, că ultimele luni fuseseră doar un vis frumos şi că tocmai fusese aruncată într-un coşmar. Ar fi dorit să întrebe unde era el, dar ştia deja răspunsul: plecase. Nu ştia dacă să râdă de prostia şi naivitatea ei sau să plângă din pricina lor.

              — Unde e el acum, Rhea? Te-a părăsit, nu? Doar nu credeai că va rămâne mereu aici. Şi-a terminat treaba cu tine, iar acum a şters-o înainte să fie prins. În schimb, tu o să plăteşti pentru el.

         Încerca să-i pună sare pe rană, să scoată reacţii din partea ei, ştia prea bine. A rămas la fel de tăcută şi indiferentă. Totul era distrus, ce rost mai avea să reacţioneze?

         Plătise pentru tot timp de trei ani şi era pregătită să o facă din nou dacă ar fi fost nevoită. Era a doua zi în care Jax nu apăruse la cafenea şi se simţea secată de energie. Fusese alegerea ei să nu mai vorbească, dar sperase că el nu avea să asculte tot ce îi ieşea pe gură. Era din nou dependentă de persoana lui, doar că de această dată totul era mai greu decât se arăta. Jax nu fusese niciodată simplu, dar în acel moment, mai mult decât oricând, era un mister total chiar şi pentru ea. Îşi dorea înapoi ceva ce nu mai putea avea: pe el. Îşi blestema de una singură ziua în care îl cunoscuse, se blestema pe ea însăşi că se îndrăgostise de o persoană atât de complexă şi că-i permitea oricând să revină în viaţa ei. Şi cu ce scop? O sfâşia bucată cu bucată – până şi iubirea lui reprezenta otravă, dar era o otravă atât de dulce, încât ar fi lăsat-o să-i aducă moartea oricând.

          Lumina din fosta lui cameră era aprinsă, în timp ce maşina se afla pe alee, încă pornită. Şi-ar fi dorit să-l vadă, dar, în acelaşi timp, să uite de existenţa lui. Era conştientă cât de mult rău îi făcea, era conştientă că într-un singur fel putea trăi: avându-l aproape şi aparţinându-i. Unii oameni nu pot fi înlocuiţi, uitaţi sau daţi la o parte; ei pot doar să rămână în sufletul nostru pentru totdeauna. Jax reprezenta cel mai concludent exemplu.

              — Ţi-ai propus să mori?

         Vocea lui o făcu să tresară puternic, dar totodată să zâmbească. A privit spre fereastra camerei sale, dar nu se afla acolo. Privirea i-a coborât spre curtea ei şi l-a zărit, ascuns de întuneric, sprijinit de unul dintre pomii înalţi, dar pe care nu s-ar fi putut căţăra de la balcon în cazul unei evadări. Era îmbrăcat în negru, la fel de subţire ca de obicei. În schimb, ea purta un pulover larg ce-i ajungea pâna la jumătatea coapselor şi nimic mai mult.