Capitolul douăzeci

1.4K 131 10
                                    



     Era obișnuită cu liniștea propriei locuințe, având în vedere că mama ei lucra în majoritatea timpului, însă de această dată îi dădea fiori. Nu mai trecuse pe acasă de câteva zile, iar totul în jur i se părea atât de străin. Ultima dată când dormise acolo, încercase să poarte o discuție cu mama ei și să îi explice că îi era imposibil să renunțe la Jax. Dar totul se terminase cu o ceartă îngrozitoare și preferase să rămână singură. Știa că pe el îl deranja să vadă că e atât de supărată din cauza scandalurilor de acasă, așa că alegea să se prefacă. Mereu simțise nevoia să îl protejeze, deși, de multe ori, ea era cea care avea nevoie de protecție. Era obișnuită să îl privească în ochi și să vadă siguranță, era obișnuită ca acea privire să se îmblânzească doar atunci când reușea să îl facă fericit, nu când se simțea vinovat de ceea ce făcea.


     Urcă repede la etaj și intră în camera ei, aflată exact în aceeași stare în care o lăsase. Nu s-ar fi mirat dacă în următoarele zile toate pozele cu ea ar fi dispărut, iar mama ei ar fi ignorat-o total. Nu apucase să vorbească, însă, cu tatăl ei, dar probabil și acesta era la fel de dezamăgit de modul în care evoluaseră lucrurile. După ce Jax o părăsise într-o secție de poliție de parcă ea nu ar fi însemnat nimic pentru el, nimeni nu s-ar fi gândit că Rhea îl va dori vreodată înapoi. Îl ținuseră departe de ea timp de aproape trei ani - trei ani în care o vedeau cum se prăbușește în abis, pentru că el rămânea acolo mereu, indiferent de ceea ce făcea. Oriunde s-ar fi uitat, îl vedea, îl putea simți și în subconștient trăia cu speranța că el va veni înapoi. Parcă se vedea pe sine, cu câteva luni în urmă, stând pe pervazul ferestrei și privind spre casa de alături, sperând că lumina din dormitorul lui se va aprinde la un moment dat, iar suferința ei se va termina.

      Ajunsese să creadă că e mort, doar pentru ca amintirea lui să nu o mai bântuie mereu, doar pentru a înceta să spere. Dar nimic din ce trăise atunci nu se compara cu furtuna care izbucnise în mintea ei în momentul în care îl văzuse în cafenea. I-ar fi sărit în brațe și l-ar fi sărutat, dar în același timp și-ar fi dorit să îl facă să dispară. Nu începuse să îl uite, dar începuse să se obișnuiască cu ideea că el nu mai era.

        Își simți telefonul vibrând în buzunarul din spate al blugilor și încercă cu greu să îl scoată. Trebuia să încerce niște pantaloni mai puțin mulați.

         — Da, Jax? răspunse, neștiind de ce a sunat-o.

         — Să înțeleg că bagajele o să le cari în mână până la Kat? întrebă ironic și îl auzi claxonând.

      Începu să râdă. Nu era prima dată când o lăsa memoria.

         — Am uitat, se scuză ea. Poți să urci, nu pare să fie vreo cameră pe aici, continuă amuzată.

      Nici nu apucă să închidă apelul, că auzi ușa de la intrare trântindu-se. Începu să scoată din dulap tot ce avea nevoie, mai precis ultimele haine pe care le mai avea acasă. Simți un gol în stomac când își văzu dulapul gol. Fiecare lucru care îi aparținea avea să dispară rând pe rând din acea încăpere. Avea să fie ca și când nu ar fi existat.

         — Nu e vina ta, îl auzi pe Jax spunând și își ridică privirea spre el.

      Nu, nu era vina ei. Dacă mama sa ar fi înțeles cât de mult îl iubește pe Jax, atunci poate situația nu ar fi fost atât de complicată. Își strânse brațele în jurul lui, inspirându-i adânc parfumul. Dumnezeule, și cât putea să îl iubească. Nu înțelegea cum, dar după atâta timp, el încă se afla în fiecare colțișor al minții ei. Cum ar fi putut să renunțe la el?

Înapoi în trecutWhere stories live. Discover now