Evelyn

Capitolul 1

   Mă întind leneșă în patul meu mare cu cearceafurile mov și miros de levănțică din dormitorul meu uriaș.  Bunicul iar a abuzat de balsamul de rufe, îi face o plăcere uriașă să scape un dop de balsam mai mult în compartimentul mașinii. Iar când îl cert, susține că mireasma lui, mă face mai gingașă.  Pufnesc în sinea mea și pipăi cu mâna stângă pe noptiera din dreapta patului, caut telefonul cu ochii închiși. Prost obicei. Nu m-am învățat minte deloc, ori de câte ori fac asta, le fac țăndări pe podea. Azi, până și pe mine mă surprinde agilitatea asta. Îl deschid și realizez că este aproape ora șapte. Mai stau câteva minute și apoi cobor, spun în sinea mea. Trag de timp cum trage un murind de viață. Am devenit o leneșă, cu vacanța asta de vară.

   Un miros de fum, a bacon ars și pâine făcută scrum, mă ridică din patul meu călduț, într-o viteză demnă de desenele animate, cu coiotul Smith. Ooo, nu, nu, nu, bunicul iarăși a ars micul dejun! Se ia cu alte activități mai delicate și lasă de izbeliște mâncarea. Mă împiedic în propriile picioare în graba mea de a ajunge la el, gem înfundat de durerea care mi-a săgetat palmele, mă redresez și îmi continui drumul spre bucătărie, iute. Mă uit la bătrânelul zăpăcit care se chinuie să apuce tigaia cu șuncă arsă de pe aragaz, cu mâna goală, iar perdeaua de la geam este spânzurată de cuiul bătut în perete de el, numai să-și spioneze vecinii.

   Cum să zic, bunicul și gătitul sunt exact ca apa și uleiul. Cum ai pahar, plin pe jumătate cu apă și te gândești să torni câteva linguri de ulei, astea se separă. Ei bine, cam așa este și el. N-am ce zice, are calități uimitoare, dar la gătit este în pom. Off, dacă îi spui că vrei omletă, el îți gătește cartofi prăjiți cu jumări. Mă apropii de aragaz și iau eu tigaia cu mănușa de bucătărie, o pun în chiuvetă, apoi dau drumul la apă. Mă uit la el și mă pufnește râsul, la cât de aiurit este.

   ― Zău bunicule, acum nu știu ce scuză ai pentru mic dejunul ars? râsul meu răsună în cameră, iar fața lui încruntată mă face să hohotesc mai tare.

   ― Mă uitam pe geam zăpăcito! Știi că avem vecini noi? Mai ales o "vecină", face ghilimele în aer, mai și ridică sugestiv din sprâncene, omul ăsta este belea, îi curg firicele de salivă în colțul gurii când vede vreo fustă și bate din picior ca un iepuroi gata de cursă.

  ― Mare Don Juan mai ești! zic eu râzând. Cât durează până intri în vorbă cu "vecina", o zi, două? Mai nou să îți exerciți talentele de spion? chicotesc și-mi simt obrajii cum amorțesc de atâta râs nebun, dis de dimineață.

  ― Ești o adevărată pacoste Evy, știai asta? Nu pot să fac nici un pas, fără ca tu să nu îmi monitorizezi mișcările! zice el cu o privire serioasă, iar eu îmi rostogolesc ochii peste cap. Dar mai ales pui prea multe întrebări fetițo, nu crezi? spune serios și pleacă de lângă fereastră.

  ― Eee, cum să nu! Am cui să îi semăn bunicule! susur amuzată. Așchia nu sare departe de trunchi, bine, aici a sărit puțin mai departe, dar asta e, ridic din umeri și mă așez pe scaun.

  ― Apropo pacoste, tu îmi spui mie de faptul că spionez vecine, dar tu unde mama naibii ai pierdut timpul noaptea trecută? Am stat cu grijă când am văzut că nu ești în pat la ora trei noaptea? mă privește încruntat, dar seriozitatea din vocea lui mă face să cred că și-a făcut griji.

  ― Am și eu viață socială, ce, nu am voie să pierd timpul cu cine vreau!? mă uit la el cu o sprânceană ridicată, dar mai mult sarcastic îi vorbesc.

  ― Sigur că poți zăpăcito, dar în limite normale! Sigur ai fost la Theo, la barul ăla de rahat! zice el sigur pe el și strâmbă din nas.

  ― Irascibil mai ești, nu am voie să fac și eu niște bani cinstiți? țip tăios dându-mi ochii peste cap.