Evelyn

Capitolul 2

       Doar sunetul pașilor mei, răsună pe holul mare și întunecos al liceului. Turma de elevi gălăgioși au șters-o de mult timp din incintă, lăsând doar o liniște absurdă în urma lor. Degetele mele fac contact cu suprafața rece a pereților. Le explorez fiecare detaliu până ajung în clasă, sunt însemne, crestături, adâncirii de la toate generațiile trecute pe-aici. Toți care au învățat și-au lăsat amprenta pe peretele ăsta uriaș. Iar profesorii au fost de acord, să aibe amintiri de la toate generațiile care le-au trecut pragul. Chiar și eu mi-am lăsat amprenta aici, un frumos pumn oferit peretelui de rigips după ce am păruit o tipă cu gura mare și mult botox în fese. Uneori mi-e silă de părinții ăștia care, duc mofturile odraslelor la extreme. În pui mei, trebuie să se mulțumească cu ce au. Nu operații estetice, care în ani le deformează și desfigurează. Oftez adânc de nervi.

     Merg spre sala de detenție fără prea mare tragere de inimă. Îmi este oarecum teamă de tot ceea ce voi face. Sunt o experta la a scoate omul din sărite! Și, nu este prima dată când primesc o detenție, pot spune că dețin titlul de cea mai rea persoană, pedepsită până în momentul de față. Bag capul pe ușă, mă uit după profesor care, nu este în clasă, ridic din  sprânceană plină de curiozitate. Cum de întârzie domnul prof perfect?

      Intru în sală, în timp ce caut prin rucsac lipiciul și pensula, pe care le-am luat din dulap. Mă duc repede spre ușă uitându-mă pe hol, să văd dacă se zărește cineva și din fericire pentru mine, nu se vede nici țipenia pe holuri. Torn o cantitate generoasă de lipici pe scaun, îl întind cu pensula, pentru că nu vreau să îmi murdăresc eu degețelele astea drăguț de adorabile. Pun în geantă tot, mă așez în bancă, mai ales că se aud pași pe hol. Intră în sală ca o furtună de gradul cinci cu privirea încruntată și ochii căprui cu irizații aurii, te trec toți fiorii prin corp.

      Se așază pe scaun, îmi duc palmele la gură să opresc chicotul care pune stăpânire pe mine. Ridică din sprânceană nervos și maxilarul îi scrâșnește cu zgomot, uitându-se prin mine, încât îmi ajunge stomacul în călcâie. Al naibii prof, nu știi ce te  așteaptă dacă te pui cu mine.

        ― Domnișoară, pot să știu motivul acestei hlizeli fără rost? întreabă nervos.

       ― O nimica toată domnule profesor! Doar o muscă amețită s-a lipit de lipici. și se-ncruntă cu ambele sprâncene într-o linie dreaptă, iar eu nu-mi pot stăpâni zâmbetul ăsta sfidător ce mi se întinde pe buze.

       ― Domnișoară, nu ai teme de făcut? Decât să chicotești ca un copil mic când primește acadele, citește o carte! spune serios. Și lasă deoparte limbajul ăsta de mahala.

       ― Hmm, teme nu am, dar am un chef nebun de a purta o discuție cu dumneavoastră! turui și răsucesc o șuviță între degete, neintenționat mi-a ieșit o culoare chiar superbă la păr.

   Așază palmele cu zgomot pe catedră și privirea aia pătrunzătoare mă face să am fiori pe șira spinării, dar când m-a oprit pe mine o privire rece? Stau să mă gândesc cu degetul lipit de bărbie și privirea pierdută în gol gânditoare, niciodată!?

       ― Domnișoară, nu am chef de discuții nefondate, așa că păstrează liniștea cât îmi termin eu treburile. îngaimă serios cu nasul într-o agendă neagră.

     Off, când ai văzut tu drac care să tacă sau să stea liniștit în banca lui? Eu una nu am văzut niciodată! Și tare mă mănâncă limba și pielea, așa că îmi dau drumul la gură!

       ― Mhm, îmi dreg vocea, eu am un chef nebun de vorbă, domnule, aveți  familie? întreb curioasă, holbându-mă în ochii lui căprui cu irizații aurii.