Pentru Changbin nimic nu mai contează. Viața brunetului devine un joc de noroc unde ultimul rămas câștigă. Singurul lucru pe care și-l mai dorește e să reușească să evadeze din lumea care îi provoca atâta durere. Cine s-ar fi gândit că evadarea lui...
Fumul de țigară se ridica rapid în camera întunecoasă formând norișori gri în care mă înecam cu zilele. Camera în care mă aflam arăta groaznic. Pachetele de țigări goale stăteau aruncate jalnic pe podea formând mici covorașe. Și ele nu erau singurele probleme. Nimic nu era la locul lui, dar chiar nu conta, nimic nu mai conta.
Fumam țigară după țigară fără să-mi pese dacă plămâni mei strigau după aer curat. Sănătatea mea era ultimul lucru de care mă preocupam, însă totuși aveam nevoie de răcoare așa că am ieșit afară. Stăteam într-o garsonieră mizerabilă la marginea orașului. Nu mă mai întorsesem acasă de câteva luni și nici nu aveam nevoie. Mă simțeam liber și asta era cel mai important. Asta căutam toți, nu? În droguri, alcool, țigări.. eliberere, libertate. Dacă să privești cerul nemărginit presărat cu stele în timp ce ești mort de beat și cufundat în fumul de țigara nu e libertate, atunci ce e? Râdeam de mine cu singurul umor de care mai eram eu în stare, umorul negru. Mă uitam ca un idiot la cerul cuprinzător lăsând răcoarea nopții să-mi relaxeze corpul.
Era în jur de 3 noaptea și trebuia să fiu la bar. Telefonul îmi bâzâia neîncetat ca de fiecare dată când îmi luam liber neanunțat. Nici nu mă uit pe ecran, ci doar răspund plictist și sătul de vibrația enervantă.
–Nu am clienți azi așa că nu vin. Am mârâit eu în telefon.
–Cine te-a călcat pe coadă?
–Ce dracu vrei? Răspund iritat dându-mi seama cu cine vorbeam.
–Dragule, nu te sun prea des așa că fi mai rezonabil. Îmi spusese Hyunjin pe tonul lui exagerat de ironic.
–Poți să te duci dracu, Hyunjin.
–Hai la bar avem de discutat.
–De când avem noi doi de discutat?
–De când Minho mi-a adus...bombonele.
Am strâns telefonul în mâna și am închis instant pornindu-mă spre bar. Deci Minho se decisese să apăra în sfârșit. Nu voiam decât să-i văd mutra de cățeluș trist. Știam că se despărțise de Han, Hyunjin era la curent mereu și nu se obosea niciodată să-mi povestească toate dramele cuplului perfect. Scrâșnesc din dinți când mă apropi de club. Urăsc locul ăsta unde eram nevoit să vin zilnic. Toți "clienți" mei foloseau clădirea asta ponosită ca loc de întâlnire unde eu eram presupusul barman. Mă îndrept spre ușa din spate aruncându-mi țigara pe jos înainte să intru. Mă uit rapid prin încăpere încercând să zăresc fața tâmpă a lui Hyunjin.
–Mă așteptam să vii prin față, nu cred că vrei să te vadă Jeong. Sigur nu e prea încântat că angajatul lui "preferat"și-a luat liber din nou. Zise Hyunjin când ajung destul de aproape de masa la care se afla.
–Îți închizi gura singur sau vrei să te ajut? Hyunjin își dăduse ochii peste cap la vorbele mele deja obișnuit cu atitudinea mea. Unde e?
–Mi-a zis că trebuie să ajungă. Nu e într-o stare prea bună așa că te rog nu fă vreo criză.
–Sunt foarte bine, ok? Zise Minho apropiindu-se de noi.
Scrâșnesc din dinți când îi aud vocea ascuțită. Minho se așeză pe locul din fața mea și mă privi derutat.
–Nu mă mai recunoști? Ți-a luat Hannie mințile? Îi spun ironic.
–Changbin îmi pare rău pentru faza aia.. știu că...adică Han...
–Lasă naibii prostiile deoparte. N-am chef de dramele voastre paradisiece. Ai adus alea sau am venit degeaba?
–Normal că le-a adus. Să vezi ce față avea Han când le-a văzut. Intervenise Hyunjin rânjind în timp ce îsi umplea paharul cu un lichid închis la culoare.
–Ai reușit să mai distrugi încă unul. Am zis uitându-mă plictisit la Minho. Ce s-a întâmplat? Ți-ai mințit păpușelul și acum s-a supărat? În loc să răspundă îmi întinde punga cu "bomboane" și se ridică.
–Eu aici mă retrag din toată povestea asta. Nu vreau să mai am de-a face cu substanțele astea câte zile mai am. Mi-a ajuns!
–Nu te lasă Hannie? Hyunjin îl întrebă din nou ironic.
–Nu că ar fi treaba ta, dar probabil nu o să vrea să mai mă vadă prea curând. Zise apoi se ridică și plecă.
Nu mă bucuram că se despărțiseră, defapt cred că eram în extaz. Cu cât mai puțină iubire mă înconjura cu atât eram mai fericit. Trecusem peste toată povestea și chiar îmi părea rău că mă comportasem ca un adolescent gelos. În mine nu mai rămăsese oricum decât ură. Ură față de mine, față de viața pe care o aveam și față de orice era existent. Ura mă conducea mai bine decât o puteam face eu așa că de ce să mă opun?
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
