My weakness

Capitolul 12

Perspectiva lui Seo Changbin

Era poate trecut de 2 noaptea și eu nu puteam să adorm din două motive. Primul era evident, prostul meu program de somn, însă al doilea era cel mai impunător. Lângă mine era din nou ființa asta firavă de care începea să-mi pese prea mult. Ajunsesem să stau iar lângă blondul pe care de când îl cunoscusem mă purtă într-un maldăr de sentimente. Puteam să zic că mă învățase să simt din nou și altceva? Mi-am reprimat gândurile. Nu era momentul potrivit să mă gândesc la lucruri atât de plăcute care nu o să prindă vreodată contur. Aveam o viață mizerabilă și nu trebuia să-l târăsc și pe Felix în ea, nu-mi puteam permite să-l distrug.

–Crezi că aș putea rezista? Chiar vreau să o cumpăr...murmură Felix în somn făcându-mă să tresar.

–Ce? Întreb șoptit, însă în loc să primesc un răspuns primesc o palmă peste față. În alte circumstanțe probabil l-aș fi trezit și scos afară pentru asta, însă în momentul respectiv doar am râs de gestul copilăros mișcându-i încet mâna așezând-o între noi.

–Nu așa! Zise Felix atât de hotărât încât am crezut că se trezise. Se întoarse spre mine și își aruncă iar mâna peste mine. Era atât de micuță și fragilă încât aproape că nu o simțeam așa că nu am protestat de data asta.

–Nu pot spune nimănui. Au suferit destul. Zice Felix apoi oftează profund. Mâna lui se prinde de tricoul meu și îl strânge în pumn. Am încercat să-l îndepărtez, însă mâna lui încleștată nu voia să cedeze. Oftez și renunț. Cum de prima dată când dormise la mine nu îi observasem proastele obiceiuri de dormit?

–Felix? Întreb răgușit când îl aud scâncind. Ce făcea acum plângea în somn? Omul ăsta e măcar real?

  Încerc să-l trezesc îmbrâncindu-l ușor. Se oprise din plâns, însă se urcă pe mine. Ce dracu? Arătam eu ca o pernă? Își așeză capul pe pieptul meu împletindu-și picioarele cu ale mele și mâinele încolăcindu-se în jurul trunchiului meu sufocându-mă.

–Fe..am început eu, însă am tăcut când l-am auzit începând iar cu scânceala. Sigur era un copil subacoperire altfel nu ar fi avut sens...

  Totuși, nu era neplăcut. Îmi dădea o senzație de căldură mult prea plăcută ca să pot reacționa. Se mișcă iar așezăndu-și capul pe clavicula mea. Acum părului lui îmi mângâia fața obligându-mă să-i simt mirosul dulce. Nu am ripostat. Atâta timp cât făcea asta fiind inconștient nu era mare problemă, nu? Dimineață o să se trezească și nu o să mai conteze așa mult...pentru el. Nici nu știu cum ajunsese să doarmă iar la mine, însă nu mă plângeam. Trebuia să-l țin la distanță și să nu mă bucur prea mult de compania lui. Mai aveam de lucrat la capitolul ăsta. L-aș fi distrus mult prea ușor și ultimul lucru pe care mi-l doream era să-l rănesc. Am adormit îmbiat de aroma lui plăcută ce-mi invada nările.

*

  O mâna rece mă cuprinse în timp ce mă prăbușeam. Lacrimile refuzau să curgă încăpățânându-se să rămână în interior și să mă zdrobească. Eram acolo...priveam la trupul neînsuflețit al celui care mă crescuse simțind cum neputința mă sugrumă. Eu și Minho eram la locul unde viețile nostre urmau să se schimbe dramatic, la locul unde părinți lui și tatăl meu își dăduseră ultima suflare. Am deschis ochii luptându-mă după aer.

–Changbin, iartă-mă...mi-a zise Felix care probabil se trezise din cauza respirațiilor mele neregulate și rapide. Nu am vrut să te sufoc...

–Chiar crezi că greutatea ta de bob de mazăre ar fi reușit performanța asta? Îl întreb încercând să reprim imaginea din vis care îmi bântuia retina.

–Vrei te rog să nu-mi mai critici corpul?

–Bineînțeles că nu, unde ar mai fi distracția?

–Changbin..nu vreau să fiu băgăcios, dar ce-ai visat? Îmi spusese pe un ton mieros.

–Doar..doar..au fost singurele cuvinte pe care le spusesem. Aveam impresia că discursul pe care trebuia să-l spun era compus dintr-o mare de cuvinte în care mă înecam neputând să mai rostesc nimic.

–Nu trebuie să-mi povestești, dar vreau să te ajut. Nu e ok să ții totul în tine..

–Să mă ajuți? Vrei să-ți povestesc cum mi-am văzut tatăl mort înconjurat de o mare de medici și polițiști? Să-ți povestesc cum tabloul ăsta mă bântuie de ani de zile? Și știi ce e cel mai grav? Nimeni nu a fost pedeapsit pentru tot ce s-a întâmplat cu părinții lui Minho și tatăl meu când evident nu a fost doar un accident.. m-am oprit dându-mi seama că deja expuneam lucruri ce ar fi trebuit să rămână mereu ascunse. Când eram cu el mereu spuneam prea mult.

–Poftim? Îmi pare rău, dar cum...

–Poate o să-ți spun la momentul potrivit acuma te rog nu mai insista.

–Bine! O sa fiu aici când vei fi pregătit.

  Am zâmbit tâmp, de ce trebuia să fiu așa bleg mereu? Poate pentru că mereu eram dezarmat de prezența lui. Am oftat adânc încercând să nu mă gândesc mai departe de atât.

–Îți propun ceva. Îmi spusese ridicându-se și sprijinindu-și spatele de perete.

–Ce? Am întrebat curios.

–Astăzi am treabă la Hyunjin, deci ai onoarea să asiști la o ședință foto cu mine. Așa poate nu-mi mai insulți trăsăturile fizice.

–Hyunjin...

–Știu că v-ați certat sau ceva, însă nu-ți fă griji nu o să fie astăzi pe acolo. Știe că merg eu și nu o să se mai chinuie să treacă și el. Vi?

–Să te văd pozând nu e printre chestiile pe care vreau să le bifez în viață, însă chiar n-am nimic mai bun de făcut..zic eu dând din umeri încercând să par indiferent.

  Era o ședință foto cu gândacul ăsta blond, eram mult prea curios ca să o ratez.