My weakness

Capitolul 15

Perspectiva lui Seo Changbin

  Simțeam poza în buzunarul blugilor de parcă ar fi cântărit de sute de ori mai mult decât în realitate. Poate pentru că nu ar fi trebuit să fie acolo? De când o primisem o purtam mereu cu mine ca pe un talisman norocos. Eram penibil, însă mă simțeam ciudat de bine făcând acel gest pueril. O făceam pentru că știam că am nevoie să mă agăț de ceva ca să nu-mi pierd mințile. Uram situația în care mă aflam. Acum mai mult ca niciodată. Uram că trebuia să ascund orice simțeam doar pentru că oricine s-ar fi apropiat de mine ar fi suferit. Trebuia să continui să-mi fac treaba ca "șeful" meu să fie mulțumit. Mă gândeam la Felix și nu puteam decât să sper. Nu știam dacă era corect să mă bucur de prezența lui în viața mea. Eram egoist dacă măcar pentru câteva minute îmi îngăduiam să mă gândesc la el? Nu-l puteam târî în viața mea, însă cine spunea că asta avem să fac? Puteam să-l admir de la depărtare și să fiu lângă el doar cât timp și el îmi permitea. Singurul lucru "normal" în viața mea mizeră era el. Un mic soare pe care puteam să-l iau oriunde cu mine, sau mă rog poza lui. Oare nu-mi permiteam nici măcar să-l știu aproape? Să-l pot proteja? Dar oare eu nu eram un pericol de care trebuia să-l protejez?

  Eram în pat deja de câteva ore, dar nu reușeam să adorm căutând soluții pentru nenumăratele mele probleme pe pereții luminați slab. Trebuia să existe cumva o scăpare, însă pe care eu nu o vedem sau găseam încă.

  M-am ridicat din pat și am ieșit afară. Aveam nevoie să scap din maldărul de gânduri care mereu îmi invadau mintea. Nu știm ce voiam să fac, însă picioarele mele s-au îndreptat către locul unde mergeam cel mai des. Clubul ponosit era singurul loc în care puteam să merg la ora aia. Nu puteam decât să mă las condus prin noaptea răcoroasă și senină.

  Am intrat pe ușă fiind surprins de cât de gol era. Chiar dacă nu era un club foarte cunoscut, pe timpul nopții mai mereu era plin de oamenii care vedeau alcoolul ca pe un bun sfătuitor.

  Am mers la bar și m-am servit singur cu prima băutură care mi-a venit la mâna. Am căutat cu privirea o masă mai retrasă când o față cunoscută îmi atrase atenția. Pentru o secundă m-am gândit să plec, însă am rezistat tentației îndreptându-mă spre el. Se uita lung la paharul din fața lui.  Părea obosit, chiar apatic și aproape că nici nu mă observase când mă așezasem.

–Minho..ești ok? Îi zic cu voce joasă. Și-a ridicat privirea către mine.

–Bin..zise surprins, însă cu un ton plictisit în timp ce își ridică sprâncenele.

–Chair eu. Am zis ușor sarcastic. Nu părea să se simtă prea bine așa că nu am insistat.

–E cumva vreo vedenie sau tu chiar ești aici?

–De ce, ești atât de beat încât ai halucinații? Eram prieteni destul de buni înainte, mai știi?

–Înainte...zise în timp ce își aplecă capul așesându-l pe braț închizând ochii.

  În momentul ăla mă gândeam la cum ajunsesem aici. Atitudinea mea ne stricase prietenia, sau era deja stricată? Oare dacă reacționam altfel în situația aia s-ar fi schimbat cu ceva situația? Probabil că nu..

–Sigur ești ok? Nu pari prea bine..

–E evident? Defapt nu ar trebui să fiu surprins, ar trebui să plec acasă și să-mi văd e treabă nu să stau aici și să-mi înec corpul ca să uit..Ahh..prea clișeic..

–Din câte țin minte ai zis că o să renunți la porcăriile astea.

–Am renunțat, chiar am făcut-o!