Pentru Changbin nimic nu mai contează. Viața brunetului devine un joc de noroc unde ultimul rămas câștigă. Singurul lucru pe care și-l mai dorește e să reușească să evadeze din lumea care îi provoca atâta durere. Cine s-ar fi gândit că evadarea lui...
Felix a coborât rapid din spatele meu năpsutindu-se către trotuar unde se prăbușește începând să vomite. Într-un fel mă bucuram că reacționase așa când îi luasem mâna pentru că îi era rău și nu pentru că îl deranja. Chair nu-mi păsa așa mult, doar că aveam nevoia să știu că lumea nu mă ura atât de mult pentru cine eram.
–Ești ok? Îi zic apropiindu-mă de el. Mă împinge încet de lângă el cu o forță de furnică.
–Lasă-mă în pace, te rog...Poți să pleci stau pe aproape. Gesticulă către o casă micuță aflată chiar în intersecție.
–Scuze...îi zic ridicându-mă. N-am vrut să ți se facă rău, nu mi-am dat seama..
–Nu ți-ai dat seama că goneai cu o viteză care ne-ar fi putut ucis? Îmi zice încercând să se ridice de jos.
Se poziționă în fața mea privindu-mă fix. Moment în care mi-am dat seama că era ușor mai înalt decât mine. Ochii i se inundaseră de lacrimi care îi cădeau pe chipul palid. Suspină profund și se clatină de parcă era amețit de alcool. Îl apuc de talie din precauție, mereu cădea.
–Ce dracu, Felix...parcă ești făcut din paie!
Nu primesc nici un răspuns și îl simt relaxându-se în brațele mele. Leșinase?? Îl iau rapid în brațe pentru a treia oară pe ziua de azi și alerg cu el către casa indicată mai devreme.
Îl caut prin buzunare disperat după cheie. Nu o găsesc, însă apăs clanța și cât de puțin probabil era ușa se dăduse la o parte. Intru în întunericul încăperii. Singura sursă de lumina era o lampă micuța de veghe lăsată aprinsă probabil din greșeală. Îl las jos pe o canapea micuță și mă uit după apă. Am observat un frigider micuț care era aproape gol. Am apucat o sticla de apă pe jumătate goală. Apuc și un prosopul agățat de un scaun. Mă apropi de Felix care era atât de pal încât mi se făcea și mie rău. Ud prosopul cu apa rece și îi tamponeaz fața. Nu mă așteptam să funcționeze probabil nu așa ajutai un om leșinat.
–Felix? Îl strig eu tare, însă cu cel mai puțin rece ton de care eram în stare.
Tresare ușor sub atingere prosopului rece. Deschise ochii încet care erau în continuare umezi. Lacrimile îi scoteau în evidență mult prea dulce ochii căprui. Plângea prea des întrucât în mine încolți un sentiment de milă. Mă privea în liniște apoi își duse mâna către prosopul ud. Își așeză mâna deasupra mâini mele. Avea mâna atât de rece încât părea că mai avea un pic și dădea colțul.
–Ce faci...îl întreb nesigur fiind surprins de cât de plăcut era să-mi țină mâna. Îmi apucă mâna așezându-o în poala mea.
–Mulțumesc!
–Îmi pare rău, răspund fără să-mi dau seama. De când îmi ceream eu scuze? Ești ok?
–Sunt anemic așa că sunt obișnuit să leșin des. Îmi zise el în timp ce eu am așezat prosopul ud pe masa de lângă și mă-ntorc către el. Nu mi-am dat seama că se ridicase așa că mișcarea mea ne făcea să avem fețele la câțiva centimetri.
–Am fier în bucătărie, zise în timp ce se așeză la loc pe pernă. Obrajii lui albi s-au colorat într-o nuanță rozalie. Am surâs văzand schiambrea. Cât de greșit era dacă mă gândeam că arăta adorabil? Foarte greșit.
–Ok. Îi zic eu ridicându-mă încercând să mă abțin din a zâmbi eșuând lamentabil. Mi-am târât picioarele către singurul dulapul din "bucătărie".
–De ce ai așa multe? Îi zic în timp ce îi așez în poală tot ce găsisem în micuțul dulăpior.
A dat din umeri apucând unul dintre flacoane punându-și în palmă doua pastile mici.
–Mersi! S-a întins și și-a închis ochii părând epuizat. M-am ridicat adunând pastilele. M-am întors să-i zic că plec, dar am constatat că deja adormise.
Mă uitam la ființa fragilă și palidă care zăcea în patul improvizat. Chiar dacă era atât de palid și slab arată destul de bine. Îmi aducea aminte de gemene. Apuc o pătură împăturită la capătul "patului" și o așez pe trupul lui delicat. Nu știam de ce simțeam asta. Aveam o senzație atât de plăcută când îl priveam liniștit dormind, îmi conferea un confort pe care nu-l mai simțisem de mult timp. Îl priveam și nu puteam decât să mă gândesc cât de mult mă schimbasem. Am oftat îndelung când am realizat că trebuia să plec. Nu-mi puteam permite să simt chestiile astea. Confortul pe care mi-l oferea doar ideea că e în siguranță mă speria. Simțeam nevoia de a-l proteja. Nevinovăția și inocența lui mă frapau. Era mult prea fragil și urma să se spargă curând dacă mai trecea prin experiențe de genul.
Gândul că cineva îl putea răni chair mă enerva. Eram nervos pentru că era nedrept. Mintea îmi zbură la Han. Minho îl rănise groaznic ceea ce era din nou nedrept. Mă comportasem oribil cu amândoi și cu oricine îmi ieșea în cale ceea ce era iarăși nedrept. Am scrâșnit puternic din dinți. Asta era viața mea..mă schimbasem și trebuia să accept. Faptul că ei doi m-au rănit era doar o picătura în plus în paharul care era deja mult prea plin. Viața mea oricum avea să se convertească în cea de acum. Era ciudat cum ura pe care o simțeam față de ei se diminua considerabil în timp ce realizasem asta.
Cu gândul asta am dat să ies când Felix mă trase înapoi.
–Nu pleca, nu vreau să rămân singur, îmi șopti trăgându-mă cu brațele lui subțiri înapoi lângă el.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
(Îmi cer scuze dacă e prea lung, sper că v-a plăcut)
