Pentru Changbin nimic nu mai contează. Viața brunetului devine un joc de noroc unde ultimul rămas câștigă. Singurul lucru pe care și-l mai dorește e să reușească să evadeze din lumea care îi provoca atâta durere. Cine s-ar fi gândit că evadarea lui...
Niciodată nu aș fi crezut că puteam ajunge aici. Puteam să mor în câteva secunde și nu mi-ar fi părut rău. Eram în sfârșit fericit și nimeni și nimic nu putea să zdruncine acea fericire. Acea fericire pe care o investisem într-un suflet și eram sigur că de acolo nu putea să plece vreodată.
Eram într-o poieniță și de data asta în una reala și nu una construită de mintea mea. Eram capabil să privesc lumina soarelui și să mă bucur de felul cum îmi atingeau blând razele pielea. Și poate nu aș fi simțit atât de pur acea căldură care mă dezmierda dacă nu aveam alături un soare personal. O mâna îmi era împletucită cu a lui și cu cealaltă îi mângâiam părul blond.
–La ce te gândești? Mă întrebă Felix privindu-mă adânc. Adoram acel sentiment pe care îl aveam când mă privea. Era un sentiment atât de unic pe care doar el putea să mi-l dea și nici nu voiam ca altcineva să facă asta.
–La tine...îi zic topindu-mă în ochii lui simțind cum încet pierdeam orice contact cu realitatea. De ceva timp trăiam parcă plutind și nu voiam ca vreodată să cobor. Toată ura pe care o aveam închisă în mine se evaporase și în locul ei venise un alt sentiment atât de etern încât îl simțeam până în măduva oaselor. Te iubesc! Felix, te iubesc atât de mult.
–Changbin...șoptise tremurat așezându-și capul pe umărul meu. Își apăsă buzele roșiatice de gâtul meu trezind fiori dulci care îmi alergau prin vene cu o vitează de nedescris.
L-am tras ușor de pe mine luându-i fața în mâini și lăsându-mă iar pradă acelor ochișori perfect rotunzi. Știa măcar cât de mult mă abțineam să nu îl devorez de tot? Știa cât de mult râvneam la el? L-am sărutat blând pe obrazul stâng zăbovind acolo câteva secunde. Pielea catifelată și fierbinte îi zvâcni ușor sub atingerea mea. Icni așezându-și brațele în jurul gâtului meu trăgându-mă mai aproape.
–Nu mă mai chinuii, te rog!
Mi-am trecut buzele peste pomeții săi apoi peste pleoapele pe care și le închise. Am coborât către tâmple mângâindu-i mandibula și apoi bărbia. M-am oprit în colțul buzelor lui care tremurau deschizându-se încet.
–Te iubesc! Îi șoptesc apăsându-mi buzele peste ale lui.
Am sorbit fiecare respirație lentă care îi scăpă scadat din plămâni. M-am dezlipit doar pentru a-i rosti numele făcându-l să tresară. În acel moment puteam să jur că nu stăteam pe pământ, gravitația se lăsă încet înfrântă renunțând să insiste să mă țină lipit de sol. Asta era el pentru mine, totul. Când eram lângă el nimic nu conta. Orice lucru palpabil își pierdea conturul, orice forță reală înceta să se mai opună, în acel moment totul depindea de el.
–Dacă îți cer să rămânem așa pe veci, cer prea mult? Îmi spusese desprinzându-și buzele de alea mele.
–Nimic nu e prea mult când e vorba de tine.
–Dacă știam că o să devii așa romantic ceream să mă împuște cineva mai devreme.
M-am încruntat auzindu-i prostiile din cap. Dacă vreodată cineva se mai atingea de el putea fi sigur că era ultimul lucru pe care avea să-l facă.
–Prostuțule!
–Changbin? Era adorabil cum își țuguia buzele încercând să-mi pronunțe numele atât de dulce. Ce o să se întâmple de acum? Totul s-a terminat cu bine.
–Nu s-a terminat nimic. Din contra, de abia acum începe. L-amstrâns în brațele mele și apoi i-am șoptit. Hai să locuim împreună. Sau hai să plecăm. Să plecăm împreună.
–Și dacă te vei plictisi de mine și mă vei părăsi?
–Bleguțule, nimic nu o să poată să mă ia de lângă tine. Te comporți ca și cum nu-ți am zis de vrei 10 ori cât de mult de ador. Să mă trezesc cu tine în brațe, să te am mereu lângă mine, să pot să te simt...glumești? Ar fi sublim. I-am sărutat creștetul deja în minte invadând sute de gânduri și imagini cu noi doi.
–Asta e chiar real? Am impresia că visez și visul meu suntem noi.
Aveam nevoie de el ca și de aer și nimic nu putea să schimbe asta. Eram total convins să îl confisc pe veci și să îl condamn la o viață alături de mine. O dată ce mă intoxiscasem cu acel drog și devenisem dependent de el urma să nu renunț niciodată la el.
Și cum aveam să renunț când el era totul pentru mine, era soarele meu, slăbiciunea mea, casa mea, viața mea? Cum poți să renunți la ceva ce devine parte din tine? Aveam să îl iubesc și să am grijă de el pe viață indifernet că asta însemna câțiva ani, câteva deceni sau o veșnicie. Când iubești timpul și spațiul nu mai există. Exista doar acum și aici. Și acum eram aici cu el atât, asta era suficient.
Sfârșit!❤️
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Am decis până la urmă să scriu și un epilog chiar dacă destul de scurt care sper că o să vă placă. Vă muuuuulțumesc că ați fost alături de mine pe parcursul scrierii acestei cărți și sper că nu v-am dezamăgit. Aveți grijă de voi!❤️
