My weakness

Captiolul 20

Perspectiva lui Changbin

Poienița în care ne aflam eu și Felix era parca ruptă din rai. Iarba verde moale pe care eram așezati era presărată cu sute de flori de nuanțe diferite. Razele blânde de soare ajungeau până la cel mai îndepărtat fir de iarbă. Până și cerul avea o nuanță perfectă de albastru fără nici o urmă de nori.

Totul era perfect și totuși nimic nu se compara cu el a cărui simplă prezență îmi facea inima să vibreze. L-am privit lung pe îngerașul de lângă mine și nu-mi venea să cred că el îmi aparținea doar mie. Părul blond spălăcit îi era împrăștiat pe iarbă revărsându-se și peste fruntea lui fină. Nasul mititel îi era poziționat perfect în mijlocul feței. Buzele fără cusur micuțe, însă pline și cărnoase de o culoare roșiatică. Genele lungi îi atingeau delicat obraji încadrând într-un mod desăvârșit acei doi ochișori care mă priveau acum pierdut. Nimic nu era mai perfect pentru mine decât el, nimic.

Am întins mâna fără să pot rezista tentației de al atinge. Voiam să-i simt pielea catifelată, voiam să gust cu buricele degetelor parte din perfecțiunea lui. Să-i răsfăț fiecare centimetru de piele cu mângâierea mea. Însă nu reșeam. Simțeam că cu fiecare mișcăre pe care o fac încercând să mă apropi el se departe de mine și nu mă lăsa să-l ating nici măcar cu vârful degetelor.

Între timp cerul se întunecă rapid fiind invadat de nori negri amenințători. Felix dispăruse și încet poienița se transforma într-o gaură neagră ce mă trăgea puternic în jos. Atunci am simțit cum cădeam, cădeam în gol fără să știu când și dacă mă voi opri vreodată.

*

Am încercat să-mi deschid ochii trăgând de pleoapele grele care nu voiau să se dea la o parte. Mă durea capul groaznic și faptul că încercam să mă mișc nu mă ajuta deloc. Când am reușit să-mi deschid ochii larg am putut observa unde mă aflam. Eram întins pe un pat destul de micuț care era îmbrăcat în totalitate în alb. Salteaua tare scârțâii sub greutatea mea atunci când am încercat să mă ridic în capul oaselor. Purtam tot hainele mele. Atunci imagini neclare au început să-mi  invadeze retina rapid înnebunindu-mă.

–Felix...am șoptit disperat țâșnind din pătuțul mic fără să realizez că aveam o perfuzie legată de braț. Cablul subțire și transparent pe unde curgea un lichid albicios se desprinse din branulă provocându-mi un ușor disconfort în acea zonă.

Mi-am plimbat privirea în întreaga încăpere. Camera în care mă aflam semăna și era clar o cameră de spital, însă una foarte mare și spațioasă. M-am îndreptat spre patul din mijlocul sălii care era mult mai mare față de cel pe care dormisem. Era deranjat, însă nimeni nu stătea acolo. Am privit un minut către așternuturile albe ale patului încercând să înțeleg ce se întâmplase simțind că aveam doar fărâme din întregul puzzle pe care îl aveam de construit. 

M-am așezat pe patul din mijlocul camerei inspirând adânc mirosul emanat de perne. Inima mi s-a strâns dureros. Miroseau dulce și îmi oferea un confort anume. Am apucând o pernă trăgând-o puternic în brațe.

–La naiba au mirosul tău, șoptesc plecându-mi capul pe perna moale.

Ochii mi se inundară de lacrimi instant. Tâmplele au început să-mi pulseze violent când primele lacrimi mi-au părăsit ochii și au căzut pe perna albă. Am înghițit încercând să-mi îndepărtez nodul care îmi bloca gâtul. Am suspinat puternic începând să tremur încet cu perna în mâini.

Sunetul unei uși m-a trezit la realitate. Mi-am îndreptat privirea către locul de unde venea zgomotul. Micuța ființă care ieșise cu spatele din baia spitalului era îmbrăcată într-un halat albastru lung care îi venea mult prea mare. Brațele le avea la vedere fiind conectate la un tub lung, ca cel pe care îl avusesem și eu în mâna, la o perfuzie prinsă de un stativ. Am privit frapat cum blondul se întoarce cu fața spre mine. A tresărit ușor privindu-mă lung.