My weakness

Capitolul 17

Perspectiva lui Seo Changbin

Orice început are și un deznodământ. Ca să o iei de la capăt din nou ai nevoie de un sfârșit. Viața mea era un sfârșit în general, însă după acel sfârșit nu urma renașterea. Pentru mine nu existau prea multe începuturi. Nu puteam să încep din nou dacă niciodată nu terminasem defapt nimic. Cum să apuci un drum nou când încă ești la mijlocul altuia? Mereu așteptam un deznodământ și de fiecare dată când se ivea nu era cel suprem. Am scrâșnit din dinți puternic gândindu-mă la prin câte sfârșituri trebuia să mai trec ca să pot să o iau cu adevărat de la capăt.

  Nu știam de când timp stătea în poziția aia, dar nici nu voiam să mă mai mișc vreodată. Felix îmi mângâia creștetul cu o mâna iar cu celalata îmi ștergea fața de lacrimile ce căzuseră involuntar. Aveam capul așezat pe pieptul lui întrucât eram purtat într-un dans calm al pieptului lui în timp ce respira pe fundalul unei melodi alcătuite din sunetul bătăilor inimi lui. Își aplecă delicat capul așezându-l pe al meu.
Mă simțeam protejat și ocrotit prin simplul fapt că-l aveam aproape. Nu eram obișnuit cu sentimentul ăsta, însă chestia asta îl făcea să se simtă de zeci de ori mai intens. Liniștea nopții care părea de nepătruns a fost spulberată de tonul lui Felix.

–Chiar dacă ador să stăm așa nu mi-aș vrea să ne îmbolnăvim. Mi-am ridicat capul lent de le pieptul lui cu o ușoară reținere simțind pentru prima dată picăturile reci de ploaie care începuseră să cadă. M-am strâmbat ridicându-mă în picioare neștiind în ce parte ar trebui să o apuc. Felix lua inițiativa luându-mă de mâna și trăgându-mă după el. Am tresărit ușor când degetele lui mi-au atins mâna. Puteam să reacționez vreodată normal când ne atingem?

Ploaie se întețea rapid la fel și vântul ce se pornise. Cu toate că era evident că va urma o furtună speram totuși din tot sufletul că ploaia va rămâne una liniștită. Alergam ținându-ne de mâna și nu puteam decât să-mi imaginez cât de penibil arăta asta. Când am vrut să-mi retrag mâna din a lui Felix îmi dăduse deja drumul deoarece ajunsesem la el. Nu durase nici 5 minute. Cum reușisem să nu găsesc prostia aia de garsonieră singur? Am pășit înăuntru fiind surprins de cât timp trecuse de când fusesem prima dată aici.

–Te rog frumos să apreciez că de data asta am o ușă întreagă, îmi zise Felix rotind cheia în ială.

–Ăsta e un mod foarte prost de a mă sechestra, îi spun cu un ton serios, însă glumeț. Își lăsă privirea în jos privindu-și mâinile.

–Ți-ai dat seama de asta? Își ridica mâna trecând-o după gât în timp ce-și mușca buza. Știa oare cum arăta când facea asta? Pe mine mereu mă pierdea la gestul ăla pe care-l făcea probabil din instinct.

–Chiar vorbești serios? Aveai de gând să mă sechestrezi? Dar oare dacă și eu mi-aș fi dorit mai era valabil?

–Nu e sechestru dacă ești aici de bună voie! Îmi zise copilărește parcă citindu-mi gândurile. Se îndrepta spre patul lui improvizat și se așeză. A bătut ușor pe locul de lângă el invitându-mă.

–Să-ți amintesc că m-ai târât până aici? Spun eu jucăuș așezându-mă lângă el.

–Mi-ai zis că vrei să vii la mine și eu te-am primit. Așa te comporți cu o gazdă primitoare?

–Nu e primitoare dacă mă răpește! Îi zic încrucișându-mi mâinile peste piept într-un gest mult prea pueril gest.

–Vrei te rog să nu te mai comporți ca un copil? Îmi spuse apropiindu-se de mine. Stomacul mi se contractă dureros când îmi atinse fața cu degetele lui fragil. M-am îndepărtat, însă el m-a tras la loc.