Pentru Changbin nimic nu mai contează. Viața brunetului devine un joc de noroc unde ultimul rămas câștigă. Singurul lucru pe care și-l mai dorește e să reușească să evadeze din lumea care îi provoca atâta durere. Cine s-ar fi gândit că evadarea lui...
–Știu că poți, dar vreau să te ajut și tu ai făcut-o când am avut nevoie.
Am tăcut surprins de faptul că reușise să mă ridice și chiar să mă susțină.
–Când ai devenit tu așa puternic? Îl întreb pe un ton jucăuș.
–N-am devenit eu mai puternic, tu ești cel care a slăbit. Dau din cap și mă sprijin de el.
–Stai pe aproape? Mă întrebă el după ce făcusem câțiva pași.
–Da, tu ajută-mă că te conduc eu. Îi spun sec.
Eram stânjenit, dar nu era atât de rău. Mă simțeam în largul meu cu el. Nu trebuia să mă ascund sau să par cine nu eram. Ceea ce trebuia să fac cu majoritatea oamenilor în ochii cărora eram o stană de piatră.
–Poți să mă lași aici, îi zic agitându-mi mâna spre locul unde era plasată garsoniera.
Nu mi-a dat drumul, ba chiar mă strânse și mai tare. Intru în casă sprijinit de Felix, apoi mă așez pe patul cu miros specific de tutun. Aveam obiceiul prost de a fuma în pat. Mă întind pe spate, însă îmi dau seama că eram murdar și plin de sânge.
–Mersi, Felix, poți să pleci! Se uită la mine cu o față de cățeluș plouat. Am nevoie de un duș. Mă explic eu rapid. Nu știam de ce, dar simțeam nevoie să-i explic că nu voiam să-l alung, ci aveam nevoie doar de puțină intimitate.
–Ai multe răni deschise, nu cred că e bine să faci duș... Așteaptă! Se ridică de pe pat și se învârti prin cameră până găsise ce avea nevoie. Se întoarse cu un recipient plin cu apă.
–Am nevoie de ceva moale, îmi spusese uitându-se iar prin încăpere.
Fără să mă gândesc prea mult îmi dau tricoul jos încet încercând să nu-mi ating zona rănită.
–Ia asta...îi întind tricoul când se întoarce către mine.
–Dumnezeule! Îmi spuse gesticuland spre abdomenul meu gol. Se apropie de mine atingându-mi ușor pieptul. Ce dracu făcea și eu de ce nu reacționam? Ești plin de vânătăi...îmi spusese. Am răsuflat ușurat înțelegând ce făcea defapt. Ești foarte rănit și tu răsufli ușurat? Aveai impresia că rana de la cap nu e de ajuns? Îmi zise blondul alarmat.
–Și? Îi spun ridicând din umeri. Nu e ca și cum e prima dată când pățesc asta. Riscul meseriei. Tresar când îmi atinge pielea gâtului cu tricoul ud.
–Ești la fel ca Hyunjin.
–Poftim?
–"Riscul meseriei", mă îngână el. Nu trebuie să faci asta neapărat, știi nu? Mă încordasem auzindu-i cuvintele. Nu te supăra pe mine, dar chiar cred că faci lucrurile greșit...O să doară, cred. Îmi tamponări tâmpla cu grijă.
Nu am mai zis nimic. Știam că spune adevarul și nu așa cum îmi zicea Min. Ea voia ca gemenele să aibă un exemplu bun și mama să fie mândra de mine. În schimb Felix nu avea niciun motiv în spate, sau măcar niciunul pe care eu să-l cunosc.
*
Era foarte cald și poziția în care stăteam îmi provoca o durere groaznică așa că am încercat să mă mișc. O lumină puternică mă făcu să tresar violent apoi am auzit și ploaia. M-am încordat nemulțumit. Nu-mi era frică de prea mult lucruri, însă uram furtunile, îmi aduceau aminte de trecut.
Mereu dormeam cu ai mei când se întâmpla ca cerul să fie melancolic și să erupă în lacrimi. Alt fulger de foc care părea să rupă cerul în doua își făcu loc în camera întunecoasă. Am icnit neputând să fac nimic decât să aștept ca furtuna să treacă.
–Plângi? Tresalt agresiv când îmi dau seama că nu eram singur.
–Scuze nu am vrut să te speri...
–Felix ce dracu, de ce nu ești acasă?
–Te doare? Zice el evitându-mi întrebarea.
–Ce? Nu chiar, sunt ok...
–Dacă nu te doare atunci de ce plângi? Mi-am atins fața din reflex care într-adevăr era umedă. Mi-am șters lacrimile cu mâneca jenat.
–De la furtună, îi zic eu mult prea sincer.
–Cum adică de la furtuna?
Un alt fulger lumină cerul și implicit camera făcându-mă să tresar din nou accentuăndu-mi durerea.
–Oh, înțeleg.Felix se întinse către mine trăgându-mi capul în poala lui.
–O sa treacă...
Am înlemnit fiind incapabil să mă mișc. Mâna lui Felix îmi feri blând părul de pe frunte și rămase acolo minute bune. Era atât de plăcut încât am adormit uitând de potopul de afară.
Perspectiva lui Lee Felix
Părea atât de fragil și inocent acum. Fața încă îi era ușor umedă de la lacrimi și respirația grea începea să-i încetinească. Nu înțelegem de ce își distrugea viața așa. De ce nu renunța pur și simplu și încerca să meargă pe un drum mai curat. Simțeam că avea un motiv pentru care se comporta așa. Am continuat să-i mângâi fruntea bucurându-mă cât încă îmi dădea voie. Îmi părea rău pentru el. Și totuși, nu mila mă făcea să fiu încă aici cu capul lui în poală.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
(Ador poza asta❤️👀) Muulțumesc că ați citit și acest capitol!💓💓💓
