Alien?

Cenușiu

Rose: Sunteți gata de zbor? spun zâmbind și plină de energie.

Daniel: Dacă zbori ca ieri, nu prea cred!

Cosmin: Cum de ai atâta energie de dimineață? Radiezi toată!

Rose: Sunt doar foarte fericită! Presimt că azi va fi o zi frumoasă!

Radu: Când ești înconjurat de avioane, normal!

Rose: În sfârșit! Cineva mă înțelege!

Simt că azi e ziua mea norocoasă! Stau la aeroclub de o săptămână. M-am înscris acum doi ani și încerc să zbor cât mai bine ca să mă lase instructorul singură. Am încredere în mine și știu că voi reuși!

E abia 7 dimineața și sunt pe câmp. Mirosul de iarba tăiată îmi ajunge până în suflet. Mă face să mă gândesc la cât de frumos e pământul!

Ajung la start, aranjăm planoarele și începe antrenamentul. Suntem mulți elevi ca de obicei și îmi aștept rândul. Între timp vântul se întețește și un nor negru încărcat cu ploaie se apropie de noi. E rândul meu acum.

Mă sui în minunata mașinărie zburătoare, un planor alb, strălucitor. Anunț prin stație că sunt pregătita de decolare, iar mosorul mă trage zdruncinat la început, dar cu cât ma ridic cu atât mi se pare mai lin.

Aud doar vântul de acum și ma ghidez după el. Fac primul viraj și, o rafală de vânt îmi dă aripa peste cap. Încerc din greu să readuc planorul la normal dar simt mâna instructorului pe manșă și știu ca am dat-o în bară. Apoi îmi continui drumul, dar planorul este trântit de niște curenți de forfecare de la norul cenușiu de ploaie.

Ma apropii de aterizare. Nu pot trage nici flapsul. Curentul e prea puternic. Și aterizez.

Daniel: Îngrozitor Rose. Decolare derapată, aterizare derapată, nu ții direcția, viteza. Parcă e mai rău pe zi ce trece!

Îmi mușc buzele. Poate e vina mea. Poate e a vântului, dar ar trebui să știu să zbor pe orice condiții. Cum voi ajunge pilot așa? Când nici la un mic norișor de ploaie nu pot face față?

Îmi vine să plâng, dar îmi înghit lacrimile când prietenii mei vin la mine.

Cosmin: Cum a fost?

Rose: Îngrozitor...

Cosmin: Cum așa? mă cuprinde Cosmin pe după umeri. Ce s-a întâmplat?

Rose: Doar... lasă-mă te rog...

Și în seara aceea am plecat de la aeroclub. S-a terminat săptămâna de antrenament, acum o așteptam pe cealaltă, dar nu știam dacă ar trebui să renunț sau nu la hobby-ul ăsta. Poate nu sunt bună...

Mama mi-a spus că totul va fi bine, ca nu ar trebui să ma descurajez, dar m-am săturat. Încerc să zâmbesc și să cred ce îmi spune ea, dar când mă duc acolo cedez psihic. Știu că urmează iar un zbor nașpa. Ce să fac?

Eram iar pe câmp, o noua zi de zbor. Când am intrat în planor mi-am închis ochii și mi-am spus că totul va fi bine. Am zburat cu Saddam, instructorul meu de antrenament. După aterizare așteptam să ma certe, să îmi spună că sunt praf. În schimb mi-a zâmbit. A zis ,, Bravo Rose, stai aici".

Mi-am zis, asta e! E ziua mea norocoasă! Zbor singura! Dar nu... m-a pus sa zbor cu Daniel. Să ma testeze. Am făcut exact la fel zborul ca cel dinainte. Mă gândeam că mă va lăsa după. Că în sfârșit va vedea ca mă descurc, dar pentru Daniel zborul meu a fost greșit. Nu știu ce am greșit, dar Saddam m-a certat puțin pentru asta. Era unica mea șansă să demonstrez ce pot, și am eșuat...

Poate e vina mea. Cred ca e vina mea. Într-un final sigur era vina mea. A cui altcuiva să fie?

Nimic nu mai mergea ca lumea în viața mea și oricât de drăguți erau cu mine prietenii mei, seara tot nu reușeam să adorm. Mă uitam la cerul cu stele și mă întrebam ce e de făcut în lumea asta?