Alien?

Lime

Calvin: Bună dimineața.

Deanna: Bună fiule, zise mama căscând.

Calvin: Ai dormit bine mamă?

Deanna: Da... da... Tu?

Calvin: Da... Unde e tata?

Deanna: Probabil în laboratorul lui. L-am auzit zrdăngănind toată noaptea...

Calvin: Mă duc să văd ce face, zic coborând la subsol și bătând la ușa lui. Dar nu mi-a răspuns. Am deschis ușa ușor. Tata dormea pe masa de experiment de pe un scaun. El nu știa că sunt inteligent și pot să îmi ascund gândurile de el. Nu știa că am fost aici si nici nu trebuia să afle. Sunt sigur că nu trebuia să intru aici ieri.

Davin: Uh... Calvin! Ce cauți aici? Nu ai voie în laboratorul meu! Știi asta!

Calvin: Tată, liniștește-te... am venit doar sa te chem la masă... am bătut la ușă dar nu mi-ai răspuns...

Davin: Da, îmi pare rău fiule. Nu am auzit...

Calvin: Vii? Sau... lucrezi la ceva...

Davin: Vin imediat, te rog pleacă.

   Am urcat din nou scările și m-am pus la masă. N-aveam chef nici de mâncare. Mama îmi puse într-o farfurie și prăjitură mea preferată. Am luat câteva mușcături din ea și am plecat în cameră.

Calvin: Ce naiba fac pe planeta asta zi de zi? Care e scopul meu? Mama mă minte că a dormit bine când pot citi pe fața ei ca își face griji pentru mine, dar probabil mai mult pentru tata. Iar el, habar n-am ce secrete ascunde. De ce era laboratorul așa? Ce se întâmplă în casa asta?

   M-am uitat pe fereastră. OZN-uri zburând, extratereștrii pe stradă, o zi normală de pe planeta mea, dar ceva mă făcea să mă gândesc la hambarul acela părăsit din nicăieri. Departe de aglomerația planetei mele. În întunericul de pe pământ. Și la Rose, pământeana aia... Am fost crescut să cred că pământenii sunt îngrozitori, dar fata aia nu mi-a făcut nimic. Doar un blestem sau ceva să n-o mai uit. Dar pot să o uit! Pot să îi cer tatei să-mi șteargă amintirile! De ce nu fac asta? De ce ezit?

Davin: Calvin? Pot intra?

Calvin: Sigur. Te pot ajuta cu ceva?

Davin: Nu. Am venit să îți aduc ceva...

   Și tata îmi întinse ceasul, reparat. L-am luat entuziasmat și am început să-l probez.

Calvin: L-ai reparat! Mulțumesc! și l-am îmbrățișat.

   Nu am mai făcut asta de când eram mic. Nu eram așa instabil emoțional.

Calvin: Iartă-mă tată. Nu știu ce mi-a venit. Eram fericit...

Davin: Stai liniștit fiule. Fericirea e un sentiment bun. Fii fericit. Fă ceea ce simți, mă bucur să te văd zâmbind.

Calvin: Mulțumesc tată.

   Am luat ceasul fericit și m-am pus la birou. Tata coborâse în bucătărie. Mâncarea se răcise și mama nu era acolo. Mânca singur. După a plecat la subsol fără să zică o vorbă. Deanna era în dormitor, singura, plângând. Nu o auzeam pe mama dar o simțeam. Așa că am bătut la ușa ei.

Deanna: Cine e?

Calvin: Sunt eu mamă... voiam să știu dacă ești bine.

Deanna: Sunt bine, acum du-te la tine în cameră.

Calvin: Ei haide mamă, de ce mă minți? Crezi ca nu știu că plângi? Ce ti-a făcut tata?

Deanna: Calvin, vino aici scumpule, zise ea luându-mă în brațe foarte strâns. Ești tot ce am mai scump dragul meu, nu vreau sa te pierd, zise mama sătulă de plâns. Nu mai era lime, verde ca lămâia crudă, era aproape galbenă.

Calvin: Cine a zis ca mă vei pierde? Sunt aici.

Deanna: Dragul meu, mă simt vinovată pentru ceva ce eu și tatăl tău am făcut, dar totuși nu vreau să te pierd. Nu știu ce să fac...

Calvin: Poate dacă mi-ai explica, ar fi mai bine.

Deanna: Să spunem că ai greșit cu ceva fiul meu... și eu am încercat să te opresc, cu tatăl tău.

Calvin: Ce am făcut greșit? Eu știu că mereu v-am ascultat... ce puteam să fac atât de îngrozitor?

Deanna: Să zicem că ai interacționat cu o fată pământeana, ceea ce nu aveai voie. Știi că oamenii sunt răi...

Calvin: Nu pot sa cred! Eu am făcut așa ceva? Cred că mi-a făcut ea ceva.

Deanna: Nu știu ce fac ființele pământene, tatăl tău știe mai multe despre ele. Și erai atât de... nebun după ea... și voiai să fugi după ea și te-am oprit. Eu am făcut asta... și îmi pare așa rău! Mă simt vinovată noapte de noapte pentru asta! Nu vreau să te uiți la mama ta ca la o criminală!

Calvin: Niciodată nu te-aș considera așa mamă. Mulțumesc că mi-ai spus și stai liniștită. Ai făcut bine că m-ai oprit. Cine știe ce s-ar fi întâmplat acum.

Deanna: La asta ma gândesc și eu. Și tatăl tău ma tot pune să iau pastile din experimentul lui, alea care îți amorțesc simțurile, dar am început să nu le mai iau. Văd lucrurile mai clar Calvin. Mă bănuiau gândurile astea. Tatăl tău nici nu mai doarme cu mine. El nu știe că eu nu mai iau. Te rog să nu îi spui, bine?

Calvin: Da mamă. Liniștește-te te rog. Bine?

Deanna: Mă simt mai bine acum că ți-am povestit. Mă simt mai bine!

Calvin: Mă bucur să aud asta mamă. Mă duc în camera mea acum, nu cred ca tata ar trebui să afle ce am vorbit.

Deanna: Nu! Nu îi vom spune!

Calvin: Am înțeles, mamă.

Deanna: Calvin?

Calvin: Da?

Deanna: Mama te iubește!

Calvin: Mă iubești? Nu prea am dezvoltat noi sentimente din astea nu-i așa mamă?

Deanna: Nu... așa e... suntem extratereștrii... îmi pare rău. Am vorbit atâta despre iubire că nu știu ce am...

  Am ieșit ușor din cameră lăsând-o pe mama. Credeam că nu se va mai termina conversația aia. Am aflat tot ce aveam nevoie. Am iubit-o pe fata asta și a fost greșit, așa că nu o să fac aceeași greșeală din nou!