Alien?

Kaki

Rose: Cine ești cu adevărat?

Korben: Dă-mi mâna, zise el ducându-mi mâna la gura lui și mușcându-mă.

Rose: Pentru ce a fost asta? M-a durut!

Korben: Rose... îmi pare rău...

Rose: De ce? S-a întâmplat ceva?

Korben: Eram în OZN cu toții. Calvin își pierduse amintirile și ne îndreptam spre Pământ. Prin construcția mea extraterestră, sunt creat să fiu puternic asupra impacturilor, dar prăbușirea a fost mult prea severă. Am încercat să vă protejez, dar o bucată de navă mi-a perforat corpul-

   Atunci Rose observă o dară de lichid negru ce curgea din burta lui Korben.

Rose: Korben! Ești rănit!

Korben: Da Rose... Am încercat să vă salvez, crede-mă. V-am cărat pe o rază de 10 kilometri până am găsit locul ăsta, după am leșinat. Am crezut că va veți descurca să vă amintiți unul de altul, dar extratereștrii au mintea îngustă. O simt în mine.

Rose: Nu spune asta Korben... Ești un extraterestru minunat, și Calvin la fel... dar habar n-am ce era cu mine. N-am putut să-i explic mai mult. Mă durea capul. De abia știam cine sunt.

Korben: E normal Rose... Ți-am adus aminte eu acum, dar...

Rose: Dar ce?

Korben: Știu că îți e dor de el...

Rose: Nu-mi aminti de el Korben... S-a terminat acum totul. El e acasă, a uitat de mine, și eu sunt aici, cu tine.

Korben: Rose, nu știu dacă e vorba de destin, sau de pură întâmplare, dar dacă a fost să va cunoașteți, ceva se va întâmpla, și vă veți revedea.

Rose: Așa crezi Korben?

Korben: Presupun doar... Uh...

Rose: Korben? Tu nu ești bine, nu? Dar cu ce te pot ajuta? Nu știu chirurgie extraterestră...

Korben: Nici nu trebuie să știi Rose. Știi să te orientezi în spațiu?

Rose: Da cred, de ce?

Korben: Unde e Estul?

   Cei doi și-au continuat drumul spre Est. Au mers o perioada lunga până au ajuns într-un sat părăsit. Korben părea neliniștit. A ajuns în fața unei case dărăpănate, cu un gard kaki, putred.

Korben: Am ajuns...

   Spuse el intrând în această casă. Dar totul părea pustiu, atât în sat, cât și în casă. Temelia era pe jumătate acoperita în nisipuri și rămășițe, iar acoperișul, gardul, si ce mai era lemn erau toate înnegrite. De asemenea nu am văzut un copac, doar cioate negre, din când în când.

Korben: Am ajuns prea târziu... locul ăsta e distrus... Deckard a ajuns aici înaintea noastră...

Rose: Ești sigur de asta? Poate nu ăsta e satul tău.

Korben: Aici stătea tata, spuse el așezându-se pe o canapea înnegrită de vreme.

Rose: Korben... Îmi pare rău pentru tine. Ți-am pus familia în pericol...

Korben: Nu este adevărat Rose. A fost alegerea mea să te ajut. Totul se întâmplă cu un scop, nu-i așa? Fără tine, aș fi murit în canalizarea de pe planeta aia. Dar așa, pot muri liniștit, pe pământ, în casa mea.

Rose: Ce tot vorbești acolo? Nu ai cum să mori! Eu ce voi face fără tine?

Korben: Te vei descurca Rose. Dacă aș mai putea, te-aș duce acasă... dar...

    Korben își lăsă capul moale pe spate. Părea că nu mai poate vorbi.

Rose: Korben! Te rog nu mă părăsi și tu! Nu-mi frânge inima!

Korben: Vei uita de asta Rose...

Rose: Ce? Pentru că vei muri? Îmi va dispărea mușcătura ta? Korben? Dacă mori uit amintirile cu tine? Cu Calvin? Îl uit de tot?

Korben: Mă bucur... că te-am cunoscut... Rose.

   Rose se grăbi să scrie numele lui Calvin dar nu găsi nimic. Și-a murdărit mâinile cu sângele lui Korben și se chinuia sa scrie pe podea în timp ce amintirile i se ștergeau ușor. Voia să plângă, dar a uitat curând de ce. S-a trezit într-o casă părăsită, cu mâinile murdare și un monstru ciudat, mort, pe canapea.

Rose: Eu l-am ucis? Unde mă aflu?

   Rose ameți și simți nevoia să ia o gură de aer. Se ridică și ieși afară. Era soare, era foarte cald.

Rose: Unde sunt? În deșert? Cum am ajuns aici? Acum câteva secunde eram la colegiu și acum ajung aici.

   Se plimbă puțin prin jurul casei. Voia să plece, dar soarele era prea puternic. Îi era frică să intre înapoi în casă. Se temea de monstrul de pe canapea să nu se trezească.

Rose: Poate totul e doar un vis, și-a zis ea intrând. Ce e cu casa asta? De ce e așa neagră? De ce e cenușă peste tot?

   Mișcându-se pe hol observă fotografia unui tânăr. Era într-o ramă de metal, și în față avea sticlă. Părea neatinsă de ce dezastru s-a întâmplat în casa asta. Rose scoase poza cu el și o puse în buzunarul din spate, unde simți și o brichetă.

Rose: Bricheta de la școală? Dar țin minte că am mai văzut-o și altundeva...

    Rose se duse la etaj. Nu voia să mai intre în living. Îi era frică de monstru. Se uita spre sat. Era mic, și abandonat. Vedeai de la un capăt, celălalt capăt.

Rose: Ce s-a întâmplat aici? De ce a plecat deodată toată lumea?

   Uitându-se mai în depărtare observă un lan de cioate. Părea ciudat. Cine să taie atâția copaci?

   Soarele intră în nori brusc și se făcu umbră. Rose se hotărî să își continue drumul cât timp e răcoare. Coborî iarăși la parter și curiozitatea o făcu să intre în living. Creatura neagră nu mai era. Se topise sau contopise cu canapeaua, ambele negre oricum. Pe jos rămăseseră doar dâre de aceeași culoare și pe Rose o cuprinse un fior.

Rose: De ce totul pare așa sumbru aici?

   Ochii îi alunecară o ultimă dată prin încăpere scanând rapid totul. Deodată a dat de podea, unde era scris Calvin.

Rose: Calvin?