Alien?

Acvamarin

Rose: Îmi pare rău Karl... nu știu unde e copilul tău și îmi pare rău că te-am făcut să îți aduci aminte de asta acum.

Karl: Nu e nimic fetiță. Am crezut că poate mă poți ajuta să îl găsesc...

Rose: Dar dacă vrei așa mult să îl găsești de ce nu încerci să îl dai dispărut la poliție? Poate te pot ajuta.

Karl: Am încercat... oh am încercat... dar mă cred nebun... tu m-ai crede?

Rose: La ce am văzut azi, cam da. Vezi tu, așa suntem noi oamenii. Nu credem ce nu vedem.

Karl: Așa este... după incendiu toate casele au fost distruse. Oamenii s-au mutat din acel sat lăsând tot ce s-a întâmplat acolo sub semnul întrebării. Numai eu m-am mutat prin pădurea asta și vizitez mai mereu satul, sperând că băiatul meu se va întoarce odată acasă...

Rose: Deci satul a fost ars... și toți au plecat?

Karl: Nu doar satul. Câmpul acela de cioate era o pădure odată. Cred că a ars cât timp a plouat. Nici eu nu pot înțelege asta. Uneori nu mă pot înțelege pe mine. Dar mă simt dator soției mele. Cum să mă duc pe lumea cealaltă fără să știu ce s-a întâmplat? Unde voi primi răspuns întrebărilor mele?

Rose: Chiar mă simt prost că nu te pot ajuta. Ce-ar fi să mergem mâine la casă. Poate găsim ceva indicii.

Karl: Nu știu fetiță, sunt și eu bătrân. Dacă tu nu te arătai, probabil m-ar fi găsit Moartea.

Rose: Nu spuneți asta! Când ați vrut sa mă fugăriți păreați foarte puternic!

Karl: Heh, râse trist bătrânul. Nu te supăra pe mine... eram furios... aș face orice să găsesc extraterestrul care mi-a răpit fiul.

Rose: Știți ce? Nu prea cred că există mașini, trenuri sau avioane pe aproape, nu?

Karl: Habar nu am. Știu că e pădure pe aici.

Rose: Minunat! Atunci voi lua o vacanță aici. Merit asta. După atâta învățat și stres la școală. Voi petrece ceva timp cu dumneavoastră dacă nu vă deranjează. Și așa nu știu ce să fac.

Karl: Putem să ne povestim întâmplări. Spune-mi despre tine, cum te cheamă?

Rose: Sunt Rose!

Karl: Eu Karl. Încântat!

   Cei doi au vorbit o bucata bună de vreme până oboseala îi cuprinse pe amândoi și au adormit. Baxter se împrieteni cu Rose. Dormea lângă ea, în fața focului.

   Era întuneric și Rose se trezi în miez fe noapte. Îi era frig. Focul se stinse de o bucată bună de vreme și ea se ridică. Singura lumina era de la i fereastră ce dădea spre pădure. E întuneric în pădure. E întuneric în sufletul ei.

   Baxter se trezi și el când simți mișcare în casă. Era un câine foarte loial.

Rose: Ce e băiete? Nici tu nu poți dormi?

   Dar Baxter se duse la fereastră și își puse lăbuțele pe pervaz. M-am dus după el. Acolo mai era o fotografie, cubo femeie.

Rose: Asta e mămica ta Baxter?

   Câinele nu spuse nimic. Se uita atent spre pădure, ca și cum în întunericul acela putea vedea ceva. Deodată i se ridicară urechile și blana i se ciufuli.

Rose: Ce este? Ai văzut ceva?

   Dar oricât se chinui Rose să vadă ceva, totul era întunecat. Se zărea numai urma nedefinita a copacilor, crengilor... și deodată ceva strălucitor, acvamarin, ca două stele tinere. Ceva lucea printre tufișuri, prin frunziș. Baxter începu să mârâie, să se zvărcolească și Rose încerca să-l calmeze.

Rose: Taci Baxter! Nu e nimic acolo! Fă liniște!

   Dar câinele a început să latre înfiorător, ca și cum un criminal pătrunse în pădurea lui. Bătrânul se trezi speriat din somnul lui liniștit. Ținea poza băiatului în mână când se repezi la geam.

Karl: Ce s-a întâmplat Rose? zise aprinzând lumina.

   Rose se uită la geam, dar când se aprinse lumina nu era nimeni acolo. Doar crengile se mai mișcau și câteva frunze.

Karl: Stai în casă Baxter. Nu vreau să te pierd și pe tine. Câinele ăsta ar face orice să mă apere.

Rose: Am văzut. Dar cel mai probabil era o veverița.

Karl: Glumești? Nu? Nu am văzut vreun semn de animal pe aici de când sunt eu. Până și păsările pleacă. E săracă pădurea asta. Nu prea e viața prin ea.

Rose: Și tu cum trăiești?

Karl: Am o recoltă de legume, alteori merg vreo 5 kilometri și-mi mai cumpăr de la cea mai apropiata benzinărie câte ceva. Băieții de acolo mă știu și îmi pregătesc borcane și diferite conserve.

Rose: Și nu va ia o veșnicie? E așa cald pe aici...

Karl: Am altceva mai bun de făcut?

Rose: Nu cred...

Karl: Te obișnuiești fetiță.

Rose: Acum vă țin eu de urât!

Karl: Acum sincer, ție nu îți e dor de casa ta? De părinții tăi?

Rose: Mă simt departe de orice pericol aici. M-am și împrietenit cu Baxter, mai bine de atât nu se putea.

Karl: Hai să ne culcăm din nou, mai bine. Am nevoie de 7 ore de somn să mă simt normal.

Rose: Eu de minim 10!

Karl: Atunci ia o pătură și găsește-ți un loc prin casa asta. Noapte bună! zise bătrânul luând aceeași poza și ținând-o la piept.

Rose: Noapte bună!