Sirius

Douăzeci și cinci

SCARLETT

Făceam lucruri impermisibile tot timpul. Adoram să mă joc cu focul în momentele nechibzuite, fiindcă, probabil, o moştenisem de la părinţii mei. Edward şi cu mine începusem să iubim faptul că luam tot mai constant cele mai proaste decizii, dar probabil că ceea ce urma să fac acum nu se putea considera o decizie rea decât pe jumătate.

Nu-i aşa?

Încă nu voiam să cred că mă aflu aici şi sunt pe cale de a merge, totuşi, mai departe, după tot ceea ce s-a întâmplat. Pe tot parcursul drumului am încercat să mă conving că sunt pregătită pentru orice s-ar putea întâmpla, însă crudul adevăr era că nu mă simţeam deloc pregătită. Cu toate astea, am urcat treptele verandei. Inima mi se burzuluia în piept, şi am ciocănit la uşă de două ori cu riscul de a-mi provoca singură un atac de cord. Uşa lemnoasă s-a deschis cu un scârţâit abominabil ce mi-a provocat un fior nestăpânit pe ceafă.

Privirea ei fragilă a îngheţat în momentul în care m-a recunoscut. Trecerea celor doi ani nu au pus amprenta pe ea într-un fel de nerecunoscut, însă pentru mine totul se schimbase la sânge. Nuanţa sclipicioasă a părului ei, intensitatea mişcătoare din ochi, liniştea ridată pe fruntea ei.

— Bună, Gloria!

Un suspin de surprindere i-a alunecat printre buze.

— Scar! oftă, cu greutate. Eşti chiar tu!

Îşi astupă buzele cu degetele, încercând probabil să-şi calmeze tremurul vocii. Privea agitată în spatele meu, în jurul ei, de parcă ar fi aşteptat ca vreun vecin să iasă din tufişuri şi să-i spună „Serveşte-o pe asta, Gloria."

Sau poate că într-adevăr se temea de ceva anume, iar eu nu mă gândisem că aş putea să o pun în pericol.

— Dumnezeule, fetiţo!

Şi, uite aşa, în mai puţin de o fracţiune de secundă, palmele ei m-au tras de umeri în singura îmbrăţişare în care ştiam că niciodată nu o să mă pof sufoca. Nu era reacţia la care m-am aşteptat, însă era gestul după care am tânjit doi ani la rând, de când fugisem de acasă.

Gloria m-a îmbrăţişat strâns la pieptul ei, mângâindu-mi şuviţele de păr cu degetele lungi. Mi-am înconjurat braţele în jurul taliei sale subţiri şi am strâns-o puternic, aşa cum ar fi trebuit să fac şi înainte să o părăsesc.

— Eşti chiar tu, mormăi în umărul meu. Nu-mi vine să cred că te-ai întors la mine. Am crezut că nu o să te mai văd niciodată.

— Sunt bine, Gloria. Am fost bine până în acest moment.

M-a tras de încheietură, închizând ager uşa în urma noastră. Nu ştiam dacă era doar entuziasmată sau era speriată, însă îmi făceam griji. Înăuntru plutea o brumă rece şi sinistră, ceea ce nu se potrivea cu amintirile mele despre această casă. Nu fusese niciodată înstărită, dar Gloria transforma fiecare iarnă rece într-o mare de linişte şi căldură. Micul brad de lângă şemineul aprins lipsea în acest an, la fel şi decoraţiunile ieftine de Crăciun. Să nu mai spun că, acum, mirosul de putred şi mucegai combata orice mireasmă dulce de scorţişoară şi mere care ar fi mângâiat orice cameră din casa asta.

Mi-am frecat braţele cu palmele, încercând să alung de pe piele senzaţia periculoasă.

— Locul ăsta arată diferit acum. Nu mai sărbătoreşti Crăciunul?