Sirius

Douăzeci și unu

SCARLETT

Am un frate. Un frate geamăn. Vreau să cred că nu ştiu cine este, dar în adâncul sufletului meu simt, cumva, că fratele meu este aproape de mine. Iar asta mă sperie. Nu vreau să-l cunosc, dar cred că l-am cunoscut deja.

            Am strâns în pumn coala de hârtie pe care am găsit-o azi-dimineaţă aşezată pe perna alăturată, şi am aruncat-o în fundul rucsacului. Mă simţeam prea amorţită ca să mai pot citi cuvintele pe care le-am mâzgălit în grabă, la insistenţele lui Deacon, după tot ce s-a petrecut în ultimele ore. Erau cuvinte în care credeam şi îmi era teamă să le rostesc cu voce tare, fiindcă erau puternice, iar eu nu eram deloc puternică.

            Mărgelele de nea pluteau deasupra noastră cu viteza unor pene de lebădă. M-am aşezat mai bine în scaun, căutând cu privirea pe geam zecile de maşini luxoase care parcau în incinta liceului. Între două bijuterii sport am observat maşina de teren al lui Edward, iar stomacul mi-a tremurat în zece tensiuni diferite.

            Nu voiam să ies din maşina lui Deacon. Nu voiam să nu-i mai simt mâna încleştată blând pe coapsa mea şi nu voiam să-l privesc în timp ce se străduia să mă calmeze. Doar el mă făcea să cred că nimic nu o să se dărâme lângă mine şi totul o să rămână intact, în ciuda durerii care mă apăsa din piept până în restul membrelor.

            Aveam un frate, pentru numele lui Dumnezeu! Îmi era îngrozitor de greu să reacţionez chiar şi la gândul acesta. Optsprezece ani mi-au fost de ajuns să mă împac cu gândul că oamenii care m-au adus pe lume nu m-au vrut, însă acum era diferit, fiindcă nu eram singurul suflet abandonat. Eram mai mult decât atât.

            Astăzi eram tot ceea ce nu am fost în ultimii ani. Cerul mi se arăta în culori fragile de alb şi albastru, de parcă nici nu ar fi existat până acum. Pentru o latură ascunsă din mine eram Scarlett, o puştoaică îngrozită de lume şi delicată ca un bulgăre de zăpadă. Şi îmi doream să fiu Scarlett cu adevărat, pentru multă vreme de acum încolo. Era ca şi cum mă născusem din nou şi aveam şansa să repar şi să uit toate greşelile pe care le făcusem, cu riscul de a pierde bărbatul minunat pe care îl iubeam nebuneşte.

            Trebuia să-i mărturisesc adevărul, dar până atunci...

            Vocea suavă a lui Deacon mi-a întrerupt gândurile.

            — O să te descurci minunat la examen, copilaş. Am încredere în tine că o să reuşeşti.

             — Mulţumesc, am spus epuizată, întinzându-mă spre locul şoferului, unde i-am cuprins obrajii calzi în palme şi l-am sărutat scurt, dar profund. Mulţumesc că eşti aici, serios. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine.

            — Probabil ai fi rămas repetentă şi ai fi ajuns cu adevărat la penitenciar după ce ţi-ai fi otrăvit profesoara de chimie. Dar, hei, cui îi pasă? De asta sunt aici, ca să te salvez întotdeauna.

            Zâmbetul lui m-a provocat involuntar să zâmbesc şi eu, la rândul meu. Ştiu că în exterior arătam foarte deteriorată şi nu îi dădeam multe motive să mă iubească în continuare, dar în interior radiam pentru el. Pentru că exista în viaţa mea.

             Arăta superb în postura lui răvăşită de dimineaţă, cu hanorac gros şi blugi uzaţi, încât m-am întrebat de ce îl meritam tocmai pe el dintre toate persoanele. Aş fi putut să mă dedic unui bărbat de teapa mea. Poate să accept propunerea lui Vance de a mă „tăvăli" pentru distracţie, dar ştiam că asta nu m-ar fi reprezentat. Deacon însemna lumina după care mă ghidam şi nu ştiam cum trebuie să renunţ la el, pentru binele lui.