Sirius

Treizeci

DEACON

Vor fi momente în viaţa noastră în care nu vom mai simţi că aparţinem prezentului. Trecutul va însemna doar o pânză veche cu amintiri, iar viitorul va fi un gând la care vei înceta să mai speri. Aşa cum există momente în care ne lăsăm absorbiţi de prezenţa unor persoane, iar odată cu dispariţia lor, bucăţi diferite din noi dispar şi ele. Şi oricât de mult ai încerca să-ţi găseşti alinarea, vei realiza, de fapt, că nu toate privirile sunt asemănătoare, nu toate săruturile au acelaşi impact asupra ta, şi nu toate sufletele  te vor iubi în aceeaşi măsură.

Mă aflam la sera mamei de când plecasem de la secţie, încă nu mă simţeam pregătit să mă întorc acasă. Zgomotul avioanelor care treceau deasupra mea îmi amintea cât de oribilă era liniştea. Atât de oribilă, încât eram obligat să gândesc profund. În astfel de momente cel mai bine era să ascult orice altceva, decât vocea minţii mele, pentru că ea a fost întotdeauna profundă şi uram faptul că mă adânceam în subiecte care nu ar fi trebuit să mă atingă în niciun fel.

Deveneam respingător la atingere ca o bucată de rocă, deşi înăuntrul meu exista un soi de sensibilitate care îmi stârnea emoţiile.

Scarlett era subiectul principal din viaţa mea şi faptul ăsta nu-l puteam şterge cu buretele. La o distanţă de aproape o zi de când aflasem adevărul, mi-am dat seama că nu sunt nici rănit, nici supărat şi nici frustrat. Eram doar incomplet. Informaţiile curgeau prin mine ca un rău şi nu mai simţeam nimic decât înţelegere şi furie. Eram furios, pentru că încercarea mea de mă regăsi fără ajutorul nimănui dăduse naştere unui ticălos care nu mai era capabil să ofere compasiune. Eram un ticălos care se ascundea în sera mamei lui, ca să nu păşească pragul realităţii şi să admită faptul că lumea e construită din posibilităţi şi imposibilităţi.

Şi dacă durerea există cu adevărat, mă bucuram să o simt înveninată în mine, pentru că o meritam. Mă făcea să cred că ultima pagină din povestea mea era nescrisă, iar eu încă mai aveam ceva de pierdut. Şi nu, nu eram eu cel care deţinea controlul cuvintelor, dând sens vieţii mele. Scriitorul poveştii se afla niciunde acum, probabil într-un loc ferit de lumină, parcurgând dealuri întregi de suferinţă în căutarea sursei sale de echilibru. Ştiam în sinea mea că Scarlett suferea.

            Nu eram supărat pe ea sau pe prietenii ei. De fapt, cred că nu am fost niciodată. În pofida tuturor greşelilor, ei se aflau acum unii lângă alţii, susţinându-se reciproc, pe când eu nu aveam decât umbra disfuncţională care mă tot urmărea. Era singur şi ştiam de ce. Purtam un nume valoros şi mă bazasem pe asta, lucrasem la puterea regatului meu, uitând că singur munca mea nu capătă niciun sens.

Mă dispreţuiam suficient de tare ca să nu mai recunosc că unul dintre inculpaţi eram eu, care nu putusem să trec peste fosta iubire. Eu, care nu ştiam că dincolo de bogăţie existau oameni care se mulţumesc cu ceea ce eu aruncam la gunoi. Eu, care nu am rămas în locul potrivit şi am fugit.

            Am fugit pentru că eram gazda unui suflet las.

            Doar că niciodată nu am ştiut să rămân în acelaşi loc. Întotdeauna am încercat să fug de dezamăgire, chiar dacă cele mai frumoase lucruri se ascund în spatele unor lucruri îngrozitoare.

            — Mi-am imaginat că o să te găsesc aici.

            Eleanor a pătruns în seră, încărcată cu două plase. Se aşeză lângă mine pe podea, adunându-şi picioarele sub ea. Era pentru prima dată când o vedeam îmbrăcată în colanţi simpli şi un hanorac mare cu numele echipei de fotbal al liceului Upper Hill. Aproape că am zâmbit apreciativ, aspectul acesta simplu o făcea să arate ca un om obişnuit, ceea ce noi nu eram deseori.