Sirius

Douăzeci și șase

DEACON

Bunicul meu a fost o legendă în Manhattan. Toată lumea îl îndrăgea, poate la fel de mult cum îndrăgeau poveştile vechi despre eroi şi cavaleri ai nopţii. De fapt, bunicul era un erou. Pilota aerovehicule ca şi cum zilele lui depindeau de spaţiul în care gravita. Pilota când era fericit, când era trist, chiar şi după ce bunica a murit din cauza unui atac cerebral. Toate astea pentru că obsesia lui de a deţine controlul l-a menţinut viu în momentele critice. Pilota pentru că singurul lui scop era de a-şi forţa inima să pulseze în continuare, indiferent de risc. Tocmai de aceea mi-a spus, prima oară când m-am îmbarcat împreună cu el:

„Vezi norii aceia înceţoşaţi de pe cer? Bunica ta spunea că e semn că furtunile vor veni. Dar ştii ce vom face noi? Vom urca în elicopterul acesta, împăcaţi cu ideea de a lupta, şi vom zbura prin furtună. Nu ai idee cât de minunat e curcubeul dincolo de ceaţă. „

Aveam doisprezece când în ziua aceea chiar a venit furtuna. Ne aflăm la 2500 de metri distanţă de sol. Bunicul pilota elicopterul, iar eu stăteam baricadat sub un morman de centuri de siguranţă, urmărind cum furtuna ne înghiţea la propriu, elicele se zbăteau deasupra noastră, şi motoarele gemeau de furie. Am simţit că e sfârşitul meu, un sfârşit pe care nu-l plănuisem, dar nici nu aveam timp să-l reneg. Mă aflam în dreapta unui erou şi, dacă avea să se întâmple ceva, conştiinţa mea fragedă era convinsă că avea să fie cel mai glorios sfârşit al nostru. Doar că bunicul a învins furtuna, aşa suferind cum era, iar eu am alunecat pe o frântură de curcubeu imediat ce norii s-au eschivat, iar cerul s-a înseninat.

„ Ţi-am spus eu, băiete. Uneori, se merită să treci prin furtuni. „

Şi chiar s-a meritat.

Acum, prezentul era singura mea furtună.

— Îţi ordon să-ţi aduci aminte cine dracului eşti, a mârâit Jensen la mine, driblând mingea de baschet la câţiva paşi distanţă. O iubesc pe Scarlett, dar în acelaşi timp ţin şi la tine, amice. Adică, am trecut cu tine prin toate episoadele tale psihotice. Crede-mă, m-am săturat să te văd că te simţi nasol. E cazul să fii fericit, cu sau fără ea.

Îmi interziceam să comentez, pentru că avea dreptate. Şi eu mă săturasem să fiu nefericit. Bestia din mine voia să urle şi să împroaşte cu foc, dar ştiam că trebuie să mă controlez, fiindcă o luasem din nou razna, iar lipsa mea de echilibru m-ar fi condamnat pe viaţă.

Spre deosebire de bunicul meu, eu nu ştiam să pilotez.

Jensen s-a rotit şi a făcut o schemă cu mingea.

— Eşti un prinţ nenorocit, Siley, oricine şi-ar dori să aibă viaţa ta. Până şi eu îmi doresc uneori să am măcar un sfert din câte deţii deja. Iar tu stai şi plângi după o femeie care, mă rog, e la fel de sărită de pe fix ca şi tine.

Prinţ sau nu, îmi pierdusem de mult puterea şi tronul în fața iubirii. Şi voiam să-l recuperez cu orice putinţă, fiindcă ea scosese ce era mai veninos din mine, iar eu acceptasem prea multe înfrângeri. Aş fi fost capabil să mut soarele din loc şi să-l înrămez pentru ea, la picioarele ei, ca un suvenir. Însă pentru Scarlett nu era de ajuns imposibilul pe care îl făceam. Suficientă a fost doar greşeala de a mă convinge că Hannah nu era femeia vieţii mele, iar dacă acea greşeală a hotărât definitiv acţiunile dintre noi, atunci nu-mi rămânea decât să-mi ordonez viaţa şi să încerc să-mi recapăt statutul de moştenitor al districtului. Pentru că, oricum, era tot ceea ce-mi mai rămăsese.