Aruncată în vis II: Captivi

Prolog

Aruncată în vis II

Captivi

„Şi când pe cel ce îl iubim noi ne vărsăm mânia

În mintea noastră pare că se strecoară nebunia"

― Samuel Taylor Coleridg „Christabel"

Multe s-au schimbat în Darkbrooke. Oraşul nu va mai fi niciodată la fel. Absența mea a fost resimţită în oraş, sau cel puţin aşa mi-au spus KC şi Nick. Eu nu-m avut voie să părăsesc casa cu mai mult de un metru de pe verandă. Sau cel puţin aşa credeau părinţi mei. Mă mai furişam uneori în pădurea din spatele casei pentru a „mă descărca" de frustrări.

Din ce mi-au povestit băieţi şi Kristen, în oraş e agitație mare, dar nimeni nu ştie de ce anume. Se pare că Allan are ceva în plan. Ceva ce mai mult ca sigur nu va fi pe placul nostru.

Nu pot să nu mă gândesc la fiul primarului, fără să îmi amintesc de moartea celui mai bun prieten al meu, Jamie. Allan l-a împuşcat când încercam să fugim din vechia fabrică de cherestea dintr-un motiv care părea logic doar pentru mintea lui bolnavă. Încă îmi bântuie coşmarurile de dinainte de a adormi. „Eu nu pierd niciodată." Cuvintele lui răsunau şi acum într-un colţişor al minţii mele, acolo unde l-am ascuns şi pe Jay şi toată durerea pe care mi-o provoca moartea lui. Şi de fiecare dată când mă gândeam la asta, în minte îmi apărea un nou gând, o nouă dorinţă care devenea din ce în ce mai mare, şi anume răzbunarea.

Pedeapsa mea nu avea să dureze o veşnicie. Mai devreme sau mai târziu tot o să fiu eliberată măcar condiţionat dacă nu pentru ispășirea pedepsei. Şi atunci Allan va plăti amarnic pentru viaţa nevinovată pe care a luat-o. Eu nu trebuie să fac nimic altceva decât să aştept. Şi în ultima vreme deveneam tot mai bună la aşteptat.

Aşteptam să treacă ziua pentru a veni noapte şi odată cu ea Nick sau KC care aveau să-mi aducă veşti de afară, aşteptam să adoarmă părinţi mei pentru a mă putea strecura afară să mă eliberez... Şi aşteptam ca Chris depășească bariera de umbre şi să vină la mine.

La unele eram nevoită să aştept mai mult sau la infinit, dar până la urmă se întâmplau toate. Sau mă rog, aproape toate. De două luni aşteptam să se întâmple ultima şi nu se îndeplinea niciodată.

KC îmi spuse că devenise foarte dificil. De la înmormântare lui Jay, Chris devenise agresiv şi chiar nu îi păsa ce face sau pe cine răneşte. În fiecare seară stătea cu altcineva şi refuza să vorbească. KC tot susţinea că moartea unui membru al haitei lui l-a dat peste cap, dar ştiam amândoi că asta era ultima problemă a lui Chris. Dar măcar ieşise un lucru bun din toate astea. Din spusele lui KC, Chris devenise ceva mai apropiat de tatăl lui, iar ăsta era un lucru bun. Chiar dacă mie nu îmi prea plăcea de Victor Blake. Dar nu aveam altă alternativă. Din ce am auzit se pare că tatăl lui e singurul cu care Chris accepta să vorbească, şi în astfel de momente, orice persoană pe care o accepta lângă el era binevenită.

Cum eu încă îmi ispăşesc pedeapsa, iar el nu a venit să mă vadă şi refuză să-mi răspundă la mesajele pe care le trimit ori prin intermediul lui Nick, ori prin KC, nu prea apucasem să vorbesc cu el. Din fabrică nu am mai vorbit şi singura dată când ne-am văzut a fost la înmormântare, dar atunci nu ni s-a permis să vorbim.

Chiar dacă pedeapsa mea însemna un mod în care mă aflam în siguranţă pentru un timp, fiind ferită de Allan, faptul că nu îl puteam vedea pe Chris era insuportabil. Asta făcea din pedeapsă o adevărată tortură.

Acesta e iadul meu.

_________________________________________________
Dragi cititori,

Vă urez lectură plăcută şi sper ca şi acest volum să vă placă la fel de mult ca precetentul.
Tot odată vă anunţ de noul blog, pe care vă invit să-l vizitaţi în pauzele dintre capitole. Sper să fie pe placul vostru.