Aruncată în vis II: Captivi

Şapte

  În aceea noapte am stat singură în camera mea, plângând şi refuzând să vorbesc. Nu auzeam decât cuvintele lui Chris, nu simţeam decât atingerile lui, mai reale decât orice altceva. Ştiu că adormeam, şi în simţeam cum mă ţine de mână, cum îmi săruta obraji pârrjoliţi de febră şi-mi şoptea că mă iuneşte.

  Dar apoi mă trezeam şi realizam că eram singură, sfârşind prin a plânge până adormeam epuizată, reluând totul de la capăt.

― Gata, Luna, astazi nu mergi la şcoală, spuse mama hotărâtă.

  În mod normal, aceste cuvinde m-ar fi bucurat, dăţile în care mama îmi permitea să rămân acasă pentru că eram răcită fiind destul de rare. Dar astăzi nu ştiam cum ar trebui să mă simt. Pe de o parte era bine, căci aşa aş fost departe de posibile tulburări emoţionale, dar pe de altă parte trebuia să mă gândesc continuu la cele de până acum.

  ― Ţi-am spus să mă suni dacă KC nu poate veni după tine! spuse mama. Cum să pleci, copil nebun, pe o asemenea furtună?

  ― Îmi pare rău, mamă! N-am vrut să te deranjez.

  ― Şi e mai bine că stai la pat acum?

  Mama oftă şi se ridică de lângă mine.

  ― Copil prostuţ, spuse ea, sărutându-mă pe creştet. Când mă întorc diseară o să-ţi aduc şi tratamentul.

  Am dat din cap, apoi mama a părăsit camera, lăsând însă uşa deschisă.

  Mi-am dus mâna la frunte, simţindu-i fierbinţeala cauzată de febră. Ieri păruse o uşurare ploaia aceea rece, acum mi se părea cel mai groaznic blestem. Unul care m-a trezit dintr-un vis într-o realitate fierbinte cauzată de febră.

  Cu minea hoinărindu-mi aiurea, printre lumile mele imaginare, mi-am închis ochii, visând la tărânuri despre zâne de foc şi pământuri din care ies flăcări.

― Hei, Lu! spuse Kristen strecurându-se în cadrul uşii câte puţin. Dormi?

  Îmi venea să râd. Asta mi se părea întodeauna cea mai tâmpită întrebare, chiar dacă o puneam şi răspundeam şi eu la ea. Din moment ce ţi-am răspuns, era normal că nu dormeam, nu? Sau nu mai dormeam.

  Dar acum am preferat să tac, punând pe pauză serialul la care mă uitam, şi m-am întors spre ea zâmbind.

  ― Nu, răspund. Intră.

  Sfioasă, Kristen intră, păstrând un zâmbet reţinut pe chip. Ştiţi voi, genul de zâmbet pe care îl au toţi când eşti bolnav sau stai la pat. Doamne, cât uram zâmbetul acela. Era mai fals decât cel al persoanelor care se prefăceau că te plac pentru a obţine ceva de la tine.

  ― Ai un vizitator, declară ea, zâmbetul ei prinzând ceva autenticitate.

  M-am întors spre uşă, inima bubuindu-mi în speranţa că era Chris. Dar când Nick intră în cameră, având zâmbetul său autentic pe chip, monstrul dezamăgirii înfipse şi mai adânc cuţitul în rană.

  Nu mă înţelegeţi greşit, eram fericită să-l văd pe Nick, dovada fiind zâmbetul meu care apăru imediat. Însă după discuţia la care asistasem ieri, speram toţuşi că Chris va veni şi el să mă vadă, chiar dacă dormeam.

  ― Dumnezeule, chiar arăţi groaznic, spune Nick, fără ocolişuri.

  Încep să râd. Asta iubeam eu la Nick. Faptul că oricât de groaznică ar fi situaţia în care eram, el reuşea să facă o glumă care să mă binedispună.