Aruncată în vis II: Captivi

Doisprezece

  Ceva mai târziu m-am trezit într-un miros steril şi bipăit de aparate. Eram la spital, mi-am dat seama, chiar dacă nu reuşeam să văd încă clar.

  Mi-am dat seama că nu eram singură. Cineva că ţinea de mână, aşa că m-am întors într-acolo. Nu era atent la mine, privind absent pe fereastră, dar strângându-mi mâna odată la câteva secunde pentru a se asigura că eram acolo.

  Inima mea începu să bată mai repede, iar unul dintre aparatele de lângă mine o luă razna. Persoana de lângă mine se întoarse alarmată spre mine.

  ― Îngerul meu, şoptesc eu. Sau încerc măcar. M-am putut auzi dacă am vorbit sau nu, dar totuşi, el păru să mă înţeleagă.

  ― Hei, spuse el. Sunt aici, ok. Liniștește-te.

  Dau din cap şi-mi închid ochii concentrându-mă asupra bătăilor inimii, încercând să potolesc bubuitul continuu din piept, fără prea mare succes.

  Mânerul de la uşa salonului se răsuci, iar acesta se deschise. Odată cu ea, şi mâna mea fu liberă, mai singură ca niciodată.

  ― Mă întorc, spuse Îngerul, dispărând din raza mea vizuală.

  În salon intră o asistentă, purtând un halat alb imaculat.

  ― Bună, scumpo! spuse zâmbind. Văd că te-ai trezit, ceea ce e foarte bine.

  ― Ce s-a întâmplat? o întreb.

  ― Ai leşinat pe terenul de fotbal, scumpo.

  Îmi observă privirea şocată căci se grăbește să continue:

  ― Stai calmă, nu e nimic grav. Doar o cădere de calciu şi probabil o spaimă imensă pentru prieteni tăi. Apropo, ai o întreagă armată acolo, afară, care aşteaptă veşti. E un băiat care vrea să intre în special? E prietenul tău?

  ― Nu. Adică da. Este.

  ― Dacă te simţi mai bine, îi pot spune să intre.

  Privirea mea căzut pe un punct mai întunecat din spatele asistente. Chiar dacă nu-l vedeam, ştiam că este acolo.

  ― Nu. Vreau să dorm, mint eu.

  Asistenta zâmbi.

  ― Este normal. Mă duc să le spun că eşti mai bine, şi dacă totul decurge normal, mâine poţi pleca acasă, dar în seara asta rămâi aici, sub observație, pentru orice eventualitate. Îţi vom face nişte analize ca să ne asigurăm că nu e nimic mai grav.

  Dau din cap, brusc devenind obosită. Nu înţelegeam mai nimic din ce spunea asistenta, decât că îmi voi petrece seara în spital.

  ― Odihnește-te. Îţi voi anunţa eu prieteni. Totuşi, dacă te răzgândești, ai vrea să vezi pe cineva anume?

  Nu, mă pregăteam să spun, dar mă răzgândesc brusc. Exista cineva pe care voiam să văd.

  ― Sora mea. Este şi ea afară?

  Asistenta încuviinţă.

  ― Şi ea şi mama ta sunt afară alături de ceilalţi. Vrei să le vezi?

  Dau din cap. Cred că aveam nevoie de puţină grijă paternă, aşa cum doar mama ştia să-mi ofere.

  Asistenta mă asigură că va transmite mesajul meu şi îi va trimite pe toţi acasă, spunându-le să revină dimineaţă, iar pe mama şi Kristen avea să le poftească înăuntru.

  Imediat ce uşa de închise, silueta din umbră se desprinse, păşind în lumină.

  ― Nu poţi sta departe de mami? mă tachină el.