Aruncată în vis II: Captivi

Doi

  KC m-a condus până acasă, apoi a plecat să se întâlnească cu Chris şi să-i spună că nu voi veni în seara asta. Nick avea să vină după mine la miezul nopţii, deci mai aveam cam… cinci ore de aşteptat.

  S-ar crede că după ce petreci toată vara închisă în casă şi aşteptând ceva te obișnuiești cu asta. Ei bine, nu şi eu. Aveau să fie cele mai lungi cinci ore din viaţa mea, iar eu bănuiam vag care ar fi motivul. Indiferent dacă planul mergea sau nu, peste câteva ore aveam să-l văd pe Chris. Ştiu că n-ar fi trebuit, dar eram atât de entuziasmată, şi chiar dacă era sigur că aveam să ne certăm, eu tot eram fericită. Nu-l mai văzusem de aproape două luni jumătate…

  Pentru a face timpul să treacă m-ai repede, am încercat să o ajut pe mama la bucătărie, dar eram prea agitată şi n-am făcut decât să sparg două farfurii şi un pahar, aşa că mama m-a trimis de acolo înainte să, citez, „demolez toată bucătăria”. Eu cred că doar exagera.

  Oricum, m-am dus în camera mea, am încercat să stau pe internet, să ascult muzică sau să citesc. Nimic nu a mers. Cum am deschis pagina de internet şi am intrat pe profilul meu de Facebook, mi-au apărut poze ale foștilor colegi de la Boston şi m-am enervat. Plănuisem încă de la sfârşitul anului ca ultima seară de vacanţă să o petrecem împreună. Acum ei erau cu toţi, printre care şi Ally, distrându-se, iar eu eram captivă în închisoarea mea…

  Am închis nervoasă pagina şi am încercat să ascult muzică, dar n-am ajuns nici la jumătatea melodiei „Flying solo” a lui Chris Brown când m-am enervat amintindu-mi permanent numele cântărețului. Aşa că am oprit muzica, blestemându-mă în gând pentru că alesesem fix melodia asta din tot playlist-ul meu.

  Am încercat să citesc, dar nu mă puteam concentra asupra cuvintelor, oricât de mult mi-ar fi plăcut mine seria „Jocurile foamei” de Suzanne Collins. Nici măcar lumea distopică, complet lipsită de supranatural a lui Katniss Everdeen nu mă putea face să uit de probleme…

  Când m-am uitat la ceas, nu trecuse nici măcar o oră de când mă despărţisem de KC… Avea să fie seară lungă…

  După ce am încercat în zadar timp de jumătate de oră să scriu în jurnal, o mică părticică din mine rugându-se să cad într-o transă pentru următoarele aproape patru ore, m-am hotărât să fac o baie lungă în speranţa că mă voi mai calma.

  ― Cina e gata peste zece minute, spuse mama când intru în bucătărie.

  ― Ăă, grozav, dar… crezi că aş putea să-mi pregătesc o gustare şi să o iau cu mine în baie cât stau în apă?

  Mama se opri din lucru pentru a se întoarce spre mine, ridicând din sprânceană.

  ― Ok, spuse ea după un răstimp în care mă privi ca pe o nebună, în ce film gen ani nouăzeci te crezi?

  Sincer nu prea ştiam de unde venise asta, dar mi s-a părut o idee interesantă. Mai văzusem filme în care actrițele principale beau șampanie într-o cadă plină de apă. Mi se părea sexy, dar mă rog, asta doar dacă te vedea cineva, ceea ce în cazul meu era exclus. Eu nu o lăsam nici pe mama să intre în baie cât eram acolo…

  Bine, poate era puţin de tot ridicol…

  ― Nu contează, uită… spun repede.

  Mama îşi dă ochii peste cap şi se întoarse spre aragaz să amestece în sosul pentru paste.

  ― Mai bine m-ai ajuta să termin cina, şi ai lăsa ideile prostești.

  Oftez uşor şi mă duc spre dulap pentru a lua farfuriile, când mama continuă repede: