Aruncată în vis II: Captivi

Treisprezece

  Nu era voie să mai citesc cuvintele de pe foaie. Le ştiam deja de dinafară, dar nu m-am putut împiedica să le mai citesc o dată.

         Dragă Chris,

     Nu mai înţeleg nimic. Oricum îmi era greu să înţeleg, dar acum nu mai ştiu. Nu mai

   fac diferenţa între vis şi realitate. Pur şi simplu nu mai ştiu. Mă întreb, oare acum, când

   scriu aceste cuvinte, sunt trează sau visez. Toţi îmi spun că am visat, că de fapt tu nu

   erai acolo, dar eu ştiu că nu e aşa. Ştiu că mă mint.

     Şi totuşi, dacă au dreptate, iar eu acum visez?

                                                                                              A ta confuză pentru totdeauna,

                                                                                                      Luna

  Citisem scrisoarea asta în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, de când o scrisesem, acum o lună şi până acum. Şi în dimineaţa asta făcusem acelaşi ritual, deci probabil am uitat să o pun la loc după.

  Dar nu-i puteam spune asta lui Nick. Scrisesem această scrisoare în ziua în care fusesem adusă de la spital. Eram confuză, nu ştiam ce se întâmplase în realitate, nu ştiam ce era vis şi ce realitate. Citeam scrisoarea aceasta pentru a-mi aminti realitatea, nu că m-ar ajuta prea mult. Încă eram confuză.

  — Eu... Nick...

  — Ţi-am pus o întrebare, Luna, rosti dur. Nu caut scuze, ci doar te întreb ce este asta. E chiar atât de greu să răspunzi?

  Şi eu aş fi gândit la fel. Nu era o întrebarea grea, iar el nu căuta scuzele mele bâlbâite. Voia doar un răspuns cât mai sincer. Iar eu îi eram datoare, dat fiind că scrisesem această scrisoare.

  — E... O scrisoare. Pentru Chris.

  — Asta am văzut şi eu. Poate că nu m-am făcut înţeles, te întreb ce e cu ea?

  Trag aer în piept şi îmi feresc privirea de a lui. Mă simţeam groaznic acum...

  — Am scris-o la începutul verii. Eram confuză şi nu mai ştiam nimic în jurul meu. Tu erai închis, vărul meu era un trădător... Nu ştiam în cine pot avea încredere şi în cine nu. Singurul lucru care rămăsese acelaşi în viaţa mea erau sentimentele mele pentru Chris. De asta am scris-o.

  Doar jumătate din ce am spus era adevărat. De fapt, scrisesem cuvintele alea, cum am mai spus, acum o lună, când ieşisem din spital. Adevărul din povestea mea era faza cu confuzia, iar restul doar nişte detalii din alte poveşti adunate la un loc.

  Dar nu îi puteam spune de bănuielile mele legate de Chris. Nici măcar în jurnal n-am avut curajul de a le nota...

  — Îmi pare rău Nick. Ar fi trebuit să o arunc. Doar că... n-am putut. Face parte din trecutul meu şi nu pot nega că l-am iubit.

  — Încă îl iubeşti, spuse el trist.

  Mă întorc cu privirea asupra lui şi îi i-au scrisoarea din mâini.