Aruncată în vis II: Captivi

Optsprezece

  Tot drumul nici unul dintre noi nu a spus nimic, cu excepţia momentelor în care îi ofeream lui Dominic indicațiile necesare pentru a ajunge la mine acasă. Nu că ar fi fost un drum prea complicat, ştii? Adică un viraj la dreapta şi apoi încă două la stânga nu era un lucru foarte complicat, nu?

  În acest timp mă ţineam strâns de centura de siguranţă, de parcă ar fi fost singura mea şansă la viaţă. Mă simţeam groaznic. Eram speriată şi vinovată şi tocmai făcusem ceva ce am jurat că nu voi face niciodată. Ceva ce n-am suportat niciodată.

  Maşina opri în faţa casei, însă eu n-am coborât imediat, murmurând un „mulţumesc" şi fugind spre casă. Nu, eu am rămas lipidă de scaun, strâng şi ma tare centura de siguranţă. Nu tocmai reacţia la care m-aş fi aşteptat.

  Dar ca să fiu sinceră cu mine însămi, nici măcar cu prea ştiam cum ar trebui să reacţionez.

  ― Mulţumesc că m-aţi adus, Dom... Domnule Montgomery.

  Cu mâinile tremurânde deschid centura de siguranţă şi dau să cobor din maşină, dar profesorul meu de biologie mă opreşte.

  ― Luna, spuse pe un ton moale. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat, ok? Ţi s-a făcut rău, şi ai leşinat. Ai refuzat să mergi la spital, iar eu te-am adus acasă.

  Mda, mă rog. Era aşa cum spunea el. Încă minciuna asta nu-mi ștergeau de pe trup senzaţia atingerii lui Allan. Buzele lui peste buzele mele, mâinile lui atingându-mă, trupul lui puternic strivindu-l practic pe al meu...

  ― Repetă, Luna. Ce s-a întâmplat? mă îndemnă Dominic

  ― Mi s-a făcut rău şi am leşinat. Al... Domnul director m-a ajuta, iar dumneavoastră m-aţi adus acasă după ce am refuzat să merg la spital.

  Dădu din cap aprobator.

  ― Bun. Eşti o fată bună, Luna.

  Am încercat să nu mă gândesc la cuvintele lui prea intens. În schimb am murmurat acel „mulţumesc" chinuit, alături de un „bună ziua" la fel de ștrangulat şi am coborât din maşină, alergând pe alee, spre intrarea în casă.

  Nici o clipă m-am întors capul să privesc peste umăr, fixând uşa şi încercând zadarnic să fac un calcul mintal pentru a putea băga cheia în broască.

  N-am auzit motorul maşinii pornind, iar asta mă făcea să devin şi mai agitată decât eram. Ca să nu mai spun de faptul că nu reuşeam să intru în casă...

  Într-un final am reuşit să descui şi m-am năpustit la propriu în casă. Sincer, mai aveam puţin şi aveam să ocolesc curtea, şi să intru prin spate, pe uşa lui Onix.

  Abia când uşa s-a închis în urma mea am îndrăznit să mă întorc şi să privesc afară. Maşina gri, elegantă, pe care m-am apucat să o analizez mai în detaliu, porni şi demară lent. Am urmărit-o cum dispare din raza mea vizuală, şi odată ce ultima piedică în calea prăbușirii mele dispăru, genunchi mi-au cedat.

  Mă simţeam îngrozitor din toate punctele de vedere. Cum de am putut permite aşa ceva? Nu pot să nu mă gândesc că nu de mult îmi doream să fiu sărutată de Allan. Chiar dacă acum fusese fără voia mea, odată am vrut asta. Ce mai pot crede acum despre mine? Mă transformam în ceea ce uram cel mai tare pe lume. Deveneam o imorală, târfă notorie ce se dă pe lângă profi. Deveneam la fel ca Ally, doar că mult mai rău! Pentru că indiferent cât de mult se alinta Allison pe lângă profesori, ea niciodată nu ar fi mers până acolo încât să-i sărute.

  Cel puţin aveam o mică fărâmă de fericire. Mama încă era la şcoală, iar tata şi Kristen probabil erau la fermă, deci aveam casa doar pentru mine pentru încă cel puţin două ore. Nu trebuia să dau explicaţii în plus şi nici să mă prefac că sunt bine. Pentru că nu eram. Eram rău. Foarte rău! Dezastruos chiar.