Aruncată în vis II: Captivi

Şaisprezece

  Următoarele două zile nu am ieşit din casă, refuzând să vorbesc sau să primesc pe cineva la mine. Oricum cine voiam eu să vină, nu venea...

  Căsuţa mea de mesaje era plină, dar eu n-am ascultat niciunul, ştergându-le pur şi simplu sau închizând telefonul. Ştiam deja că mai toate erau de la Nick, care era super îngrijorat pentru mine, sau furios că am rămas singură atunci cu Chris. Dar nu dădeam doi bani pe ce gândea restul lumii acum. Încă mă aflam într-un fel de stare de şoc.

  Prietena mea cea mai bună mă trădase, mergând la bal cu fostul meu iubit. Asta dacă eu şi Chris am fost vreodată un cuplu... Dar indiferent, dacă îmi era prietenă nu s-ar fi dat la el. Ştia că-l plac.

  Tu ai spus că nu mai e nimic între voi, ţinu să mă anunţe vocea enervantă din capul meu.

  Cu toţi avem câte o voce enervantă, sau doar eu?

  Revenind la subiect, singurele momente în care îmi părăseam camera era când aveam nevoie la baie şi asta doar atunci când vezica ameninţa să-mi explodeze.

  Voiam să dispar. Să-mi bag capul în pături, şi să mă înghită patul, ducându-mă departe de Darkbrooke şi de Chris. Nu credeam că voi putea spune asta vreodată, dar îl uram! Îl uram pentru că mă rănise atât de tare, pentru că mersese până acolo încât să se întâlnească cu cea mai bună prietenă a mea şi să mă înjunghie pe la spate. El cum s-ar fi simţit dacă eu aş începe să ies cu KC?

  Prost exemplu. KC îmi era la fel de bun prieten pe cât îi era şi lui Chris. N-ar fi acceptat în veci asta pentru că el are moralitate. N-ar ieşi niciodată cu fosta prietenă a celui mai bun prieten al lui. El nu era precum şarpele cu clopoței, zis şi Allison Lovelance.

  În două zile am umplut jurnalul de cuvinte ofensatoare la adresa aşa zisei mele prietene şi la adresa lui Chris. Uneori îmi mai atrăgeam singură atenţia să am grijă ce-mi doresc, că nu se ştie niciodată, dar e cam greu când ai inima zdrobită...

  Îmi aminteam vag că pe când eram încă la Boston, m-a enervat aşa de tare o profesoară, încât la ora de artă am desenat-o într-un scaun cu rotile. Am primit un zece pentru lucrarea mea, iar o săptămână mai târziu profesoara ne-a spus că are probleme la un picior şi că riscă să şi-l piardă sau ceva de genul acesta. M-am făcut toată albă la faţă mai mult decât de obicei şi de atunci am zis că voi avea mai multă grijă cu ce-mi doresc. Mai ales că acum am aflat că-s vrăjitoare.

  Oricât de mult m-ar fi rănit cei doi, nu le doream răul. Voiam să simtă şi ei durerea pe care o simţeam eu. Focul din suflet nu mi se stingea în nici un fel, arzându-mă atât de tare...

  În noaptea ultimei mele zile de autoizolare am avut un vis. Era ciudat şi prin asta vreau să spun mai ciudat decât de obicei...

  Se presupunea că dorm. Mi-am pus capul pe pernă în sobrietatea camerei mele deprimante, ca mai apoi să deschid ochii şi să mă trezesc în cimitir. Morbid, nu? Dormeam sprijinită de o piatră de mormânt. M-am ridicat speriată când mi-am dat seama şi am început să privesc în jur... Nu era singură. Peste tot în jurul meu erau oameni sprijiniţi de pietre de mormânt dormind adânc.

  Visul era atât de real, încât chiar credeam că se petrec toate astea... Recunoşteam câteva dintre persoanele adormite în jurul meu, printre care se număra şi haita. Am înaintat spre primul dintre ei, KC şi am îngenuncheat lângă el.

  KC? întreb şi îl lovesc uşor în umăr. KC, trezeşte-te! Ce se petrece?

  Dar el nu reacţionă în nici un fel. Dacă n-aş fi ştiut, aş fi crezut că e mort, dar vena ce pulsa slab pe gâtul lui îmi arătă că era încă viu.