Aruncată în vis II: Captivi

Nouă

  Uram aşteptarea. Cine nu o ura? Uram să aştept la coadă la supermarket, să primesc rezultatul la un examen, să aştept un telefon care nu avea să sune prea curând…

  Dar nimic nu se compara cu această aşteptare. Două ore de agonie în care nu primisem nici o veste de la Chris sau de la oricine altcineva. Nici nu ştiam ce să fac, cum să mă comport sau ce ar trebui să simt. Bănuiesc că asta înseamnă să fii în stare de şoc. Să nu ştii cum să reacţionezi în faţa unei situaţii…

  Cu inima bubuindumi în piept, m-am îndreptat pentru a nu ştiu câta oară spre fereastră în speranţa că aveam să descopăr ceva nou. Însă totul era la fel ca şi ultima dată. Copaci liniştiţi, strada pustie, iar undeva în adâncul pădurii se auzeau urletele lupilor şi cântecul păsărilor de noapte. O seară obişnuită pentru Darkbrooke.

  Poate puţin prea liniştită…

  Pieptul îmi tresare duresos, iar din gât îmi urcă un suspin prelung şi uşor sacadat. Ochii mă usturau deja, iar vederea era înceţoşată de mult, chiar dacă faţa îmi era uscată. Frământându-mi în continuare degetele, mi-am reluat plimbarea agitată prin cameră, neliniştea crescând din ce în ce mai mult în mine.

  De ce nu primisesem încă veşti?

  M-am oprit în mijlocul camere, închizând ochi şi trăgând aer în piept de câteva ori pentru a mă mai calma.

  Gata, Luna, ne este nimic grav. Probabil vreun alt Alpha încearcă să facă vreo glumă. Sau poate era Michael, prietenul lui Kristen de la petrecerea de pe stadion, care voia să facă un gest romantic, dar a greşit fereasta. De fiecare dată în ultimele trei luni…

  Calmează-te, Luna. Calmează-te… Totul va fi bine, îmi tot repetam în gând.

  ― Interesantă cameră.

  La auzul vocii, mi-am deschis brusc ochii, din piept urcând un ţipăt de spaimă, care însă se auzi înfundat, făcându-mi gâtul să mă doară. Persoana care intrase în camera mea se afla acum în spatele meu, apăsându-mi gura cu o mână, iar cu cealată ţinându-mă ferm de talie.

  Dat fiind că era în spatele meu, nu puteam vedea cine era. Nu aveam de unde să ştiu dacă era prieten sau duşman, cum s-ar spune.

  ― Şşt! şuieră el la urechea mea. Am să te eliberez dacă promiţi că nu vei ţipa.

  Speriată dau din cap afirmativ, încercând să spun „da”, dar singurul sunet care se auzi fu un „mmm” disperat. Precaut, agresorul meu îşi luă mâinile de pe mine, făcând un pas în spate. Eu, odată eliberată, plonjez spre noptieră de unde înşfac lampa, folosind-o pe post de armă. M-am întors spre agresor cu bâta de baseball improvizată.

  Victor Blake mă privea amuzat, cu ochii strălucind de o nuanţă albastru intens.

  ― Uşurel, n-am venit să-ţi fac rău, aşa că lasă lampa jos, spuse el ridicând mâinile în semn de pace.

  Nu mă las convinsă. Încă ţinând lampa în mâini, fac un pas spre el. Asta mă aduce în mai aproape de oglindă, unde mi-a putut distinge silueta. Arătam ridicol. Împrăcată cu pijamale roz cu inimioare şi un halat pufos peste, încă aveam părul împletit, iar deasupra capului balansam o lampă. Clar, mai ridicol de atât nici că se putea.

  Narcisista din mine sesiză situaţia în care mă aflam, şi nedorind să-mi rănesc amorul propriu şi mai mult, las lampa la locul ei de pe noptieră.

  ― M-ai speriat, e tot ce am spus.

  ― N-am intenţionat să fac asta. Ţi-aş fi dat un mic avertisment, dar erai atât de concentrată când am intrat, încât n-am vrut să te deranjez.