Aruncată în vis II: Captivi

Zece

  Frig. Îmi era atât de frig! Chiar dacă fugeam, corpul meu rămânea în continuare rece.

  Fugeam? De ce fugeam? Şi de ce îmi era frig?

  Total contrar raţionamentului meu, mă opresc în loc pentru a vedea unde eram şi, de ce nu, de ce anume fugeam. Primul lucru pe care l-am observ au fost copacii. Mă aflam în pădure. Al doilea lucru au fost zgomotele. De undeva din spatele meu se auzeau paşi greoi peste frunzele uscate. Uşor, de parcă în urma mea se afla un animal nervos – ceea ce poate că era – m-am întors în direcţia zgomotelor.

  ― Aici erai, spuse o voce străină, dar cunoscută în acelaşi timp.

  Doi ochii roşii mă fixau dintre umbrele copacilor.

  ― Eşti a mea, continuă vocea, iar posesorul său se aruncă atunci dintre umbre, sărind spre mine şi trântindu-mă la pământ. A mea, repeta el continuu.

Lovituri puternice cu pumnul în uşă m-am smuls din somnul meu adânc.

  ― Luna, strigă Kristen de partea cealaltă. E a treia oară când bat. Mişcă-te odată! A venit Nick după tine.

  Nu ştiam dacă trebuia să fiu sau nu nervoasă pe sora mea, care mă smulse din somn. S-ar cuveni să fiu recunoscătoare că mă trezise din acel coşmar, dar nu trebuia să uităm că avusesem parte doar de câteva ore de somn.

  ― Imediat, strig somnoroasă, întinzându-mă precum o pisică.

  În jurul meu foşniră hârtii. Surprinsă de acest zgomot, mă ridic în capul oaselor pentru a constata că mă aflam pe podea, înconjurată de coli desenate. Groaza crescu în mine la cote alarmante.

  Frustrată, mi-am muşcat buzele pentru a-mi împiedica un ţipăt, şi chiar dacă începusem să simt gustul sângelui, am stat aşa până ce ţipătul s-a stins.

  După asta, cu o viteză inimaginabilă, mă ridic de pe podea şi încep să strâng desenele pe care le îndes în geantă. Îmi schimba hainele, şi fără să mai pierd vremea machiindu-mă, îmi i-au portfardul şi cobor scările ca o furtună.

  ― Neaţa…, încercă Nick să mă salute, dar nu i-am dat ocazia.

  ― Plecăm, Nick, spun şi deschid uşa de perete.

  Strigând un „pa, mamă”, las uşa să se trântească în urma mea. Cu paşi hotărâți mă apropii de maşina lui Nick şi urc pe scaunul pasagerului, lovind nervoasă din picior în timp ce aştept ca el să pornească motorul.

  ― Sa întâmplat ceva? întrebă de îndată de ieşi de pe alee.

  ― Da, răspund răstit. Asta s-a întâmplat! 

  Scot din geantă desenele uşor mototolite şi i le arăt.

  Pentru o clipă a crezut că vom intra în gardul stadionului, dar Nick recăpătă rapid controlul volanului şi aduse maşina pe drumul cel bun. Fără nici un cuvânt, se încruntă la faţă şi apăsă acceleraţia până la podea.

― Cum adică nu-l cunoşti? ţipă Chris. L-ai desenat, Luna.

  ― Şi asta nu înseamnă neapărat că-l cunosc, abia de îndrăznesc eu să răspund.

  Chris lovi nervos desenele de pe masă, făcându-le să se împrăștie peste tot. În faţa mea, ca un fel de glumă proastă, ateriză desenul ce mai devreme fusese în faţa lui. Probabil şi cauza marii sale supărări.