Aruncată în vis II: Captivi

Douăzeci şi nouă

― Ce? Nu!

Chris mă prinse de cot, trăgându-mă în braţele lui, înainte ca eu să pot face un pas spre Dominic.           

― Nu te las, Luna. Nu din nou. Nu cu el.

Fratele său mai mare îşi îngustă privirea, pregătit parcă de un nou atac. Unul căruia nu sunt sigură dacă Chris îi va face faţă.

― Trebuie, spun eu, închizându-mi ochii. Avem nevoie de timp, Chris. Nici tu şi nici eu nu suntem în stare să luptăm, şi dacă plec cu el acum, poate mai avem încă o şansă.

Puţin îmi păsa că Dominic auzea o parte din planul meu. Mare parte din planul meu. Oricum acum mi mai avea nimic valoare. Trebuia doar să mă asigur că Chris avea să ajungă întreg înapoi la şcoală, unde avea să primească îngrijiri medicale adecvate.

O lacrimă îmi căzu pe obraz, fiind simbolul dureri pure. Tocmai eram pe cale să mă arunc în braţele unui sociopat, pentru al salva pe el. Un gând nobil, care îmi provoca atât de multă durere. Ceva se rupea în mine, doar gândul că voi fi dusă cine ştie unde, unde cine ştie ce lucruri teribile aveau să se întâmple.

― Trebuie să plec, repet, mai mult pentru mine, decât pentru el.

Chris îşi îngropă faţa în părul meu, mâinile sale strângându-se şi mai tare în jurul taliei mele.

― Nu te las. Va trebui să mă omoare pentru a te lua de lângă mine.

Dominic chicoti amuzat.

― Dacă insişti.

Întinse mâna după mine, însă Chris fu mai rapid, brusc căpătând noi forţe. Mă împinse în spatele lui, departe de braţele acelea ce se întindeau după mine. Prinse pumnul fratelui său chiar înainte ca acesta să-l lovească.

Dar următoarea lovitură nu o mai putut bara. Pumnul lui Dominic îl lovi în arcadă, atât de puternic, încât Chris se dezechilibră şi căzu pe spate.

― Eşti o pradă uşoară, frate. Fără lupi tăi care să lupte pentru tine, eşti nimic. Eşti o risipă.

Chris îşi strânse maxilarul, încercând să se ridice. Însă valul de adrenalină de mai devreme părea că se sfârșise, iar din rana de pe pieptul său începu să curgă sânge.

Am încercat să mă apropii de el, pentru al ajuta să se ridice, însă mă fulgeră cu privirea, obligându-mă să mă opresc. Am înţeles atunci că orgoliul era cel care îl mâna în această luptă. Ajutându-l n-aş fi făcut decât să-l rănesc poate şi mai rău. În egoul său la fel de mare ca al meu.

O parte din mine s-a simţit puţin jicnită de această descoperire. Totuşi, n-am făcut nimic să îndrept situaţia. Nici nu a fost nevoie. Din pădure, nu foarte departe de noi, am auzit paşi apăsaţi peste co-vorul de frunze uscate.

― Luna! m-am auzit strigată. Chris!

Era KC. Se pare că până la urmă dispariţia noastră nu a trecut neobservată. Dar nu m-aş fi supărat dacă ar fi venit ceva mai repede.

Chris zâmbi, repunându-se cu greu pe picioare.

― Se pare că vin întăriri, îi spuse el fratelui său.

Dominic îşi îngustă privirea, iar din gât i se auzi un sunet de frustrare. Făcu câţiva paşi cu spatele, apropiindu-se de umbre. În ultimul timp, ajunsesem să-mi cred urmăritorul a fi de fapt o umbră. Poate că asta şi era, în fond.