Aruncată în vis II: Captivi

Nouăsprezece

Mă uitam de parcă aş fi văzut un extraterestru, nu o hartă. Nu înţelegeam nimic în afara faptului că era un desen foarte drăguţ.

  Nu eram idioată, ştiam ce e o hartă, şi dacă sunteţi interesaţi, vă anunţ că am avut media zece la engleză anul trecut. Ştiam să identific statele pe hartă şi să găsesc râuri, munţi şi alte forme de relief. Ştiam chiar şi oraşele ordonate după puterea economică şi populaţie. Dar dă-mi o hartă în faţă şi pune-mă să mă orientez şi vezi cum ajungi tu în China.

  Şi cum harta oraşului Darkbrooke într-atât de simplă, nici nu era de mirare că nu reuşeam să găsesc un copac! Dumnezeule şi ce căutam! Un copac. Era de parcă aş fi căutat acul în carul cu fân.

  ― Haide, Luna, concentrează-te, mă îndemnă Chris.

  Vezi să nu! Să se concentreze el cu o astfel de hartă în faţă!

  ― Uite, aici e şcoala. Unde ar trebui să fie Copacul?

  ― V-am spus, cam la un kilometru est.

  Chris oftă.

  ― Luna, tu eşti singura care îl vede. Noi ne putem învârti mult şi bine prin pădure, sau chiar ne putem rătăci. Farmecul din jurul copacilor îl protejează mai ales de vârcolaci. Trebuie să ştim poziţia lui exactă pe hartă înainte să-l căutăm.

  ― Nu-i ştiu poziţia exactă, Chris! Şi dacă chiar vrei să o afli, întreabă-ți tatăl! Eu nici nu ştiu cum am ajuns acolo, sau care e drumul. De parcă m-ar fi chemat ceva într-acolo.

  Linişte.

  ― Tata a... a fost cu tine? întrebă Chris.

  Pe bune? Doar cu el venisem la cancelarie după ce am fost recuperată.

  ― El m-a găsit, da. Deci, întreabă-l pe el înde e copacul. Eu nu ştiu. Nu-mi amintesc.

  Chris lovi cu palma în masă şi apoi părăsi camera, bombănind ceva în timp ce forma un număr de telefon.

  ― Tată..., a fost tot ce am auzit înainte ca uşa să se închidă în urma lui.

  Timp de o oră de când le-am povestit despre întâmplările de la Copac, şi cum mi s-a părut că auzeam voci care mă alinau, am sta în salon, holbându-ne la harta oraşului. Mă rog, eu mă holbam la hartă, ei doar se uitau la mine.

  Tara mi-a spus că doar eu puteam găsi Copacul, acesta fiind înconjurat de o vrajă pe care doar eu o puteam dezlega. Iar vocile pe care le-am auzit la copac erau mult mai mult decât imaginaţia mea bogată şi egoul meu ce avea nevoie să fie alinat. Erau, susţine ea, vocile Celor Bătrâni, Sabatul Originar din Darkbrooke.

  ― Cei Bătrâni sunt cei care au aruncat blestemul asupra oraşului, îmi spuse Jessie.

  Când aflasem adevărul despre oraş, fetele susținuseră că eu aş fi una dintre vrăjitoarele originale. Sau mă rog, ultima dintre ele. Că eu aveam legătură directă cu ele, dar sinceră să fiu, nici acum nu ştiu ce ar putea însemna asta.

  Singurele lucruri concrete pentru mine erau, la momentul actual, că sunt cea mai puternică dintre vrăjitoare şi, aparent, eram singura care putea găsi Copacul. Păcat că nu ştiam unde era.

  ― Ok, spuse Chris când reveni. Am vorbit cu tata şi este de acord să ne ducă la Copac. Ne întâlnim cu el în spatele şcolii după lăsarea întunericului.

  Se părea că ei căzuseră deja de acord cu planul, aşa că nu mai avea nici un rost să mi adaug ceva. În plus, mi-era foame. Sărisem peste prânz (ca în fiecare zi pentru că nu puteam mânca la şcoală), şi nici dimineaţă nu luasem micul dejun.