Prințesa Norilor

Capitolul I: O altă săgeată otrăvită

       Lacrimile durerii șiroiau precum un potop peste obrajii ei, lăsând în urma lor o suprafață precum sticla. La piept avea un ursuleț de pluș, ca din vată de zahăr, pe care îl ținea atât de strâns încât continuarea existenței sale conta doar de acesta. Își trecu o mână prin părul său șaten ca scorțișoara, ce cădea în valuri peste umeri într-un mod dezordonat. Pielea i se făcuse ca de găină sub materialul subțire și alb al cămășii de noapte din cauza frigului de toamnă târzie.

       Teama punea stăpânire pe micuța prințesă pe măsură ce tot înainta pe unul dintre holurile întunecate și stranii ale castelului. Doar razele slabe ale lunii pline de mister și taine, ce se revărsau prin geamurile situate din loc în loc, dădeau o urmă de lumină acestui loc înmărmurit. Pereții erau din cleștar, prin care se vedea foarte ușor, ca într-o oglindă, reflexia celor care treceau pe hol. Câteodată se puteau auzi șoaptele înfricoșătoare ale unor spirite ce hoinăreau în fiecare seară, pentru a proteja palatul.

       Tot ceea ce încerca Astelle să facă era să-și găsească mama și bunicii, neștiind nici măcar faptul că nu mai erau în viață deja de câteva săptămâni bune. Tatăl ei îi spusese că aceștia plecaseră undeva departe și că nu știa dacă se vor mai întoarce, însă fetița nu se lăsase bătută și îi căutase mereu. Spera să-i găsească cândva, nedându-și seama că așa doar se epuiza singură, fără cel mai mic rezultat.

       Șatenei îi era dor de aceștia, dor de poveștile pe care Kasdeya i le spunea în fiecare noapte înainte să adoarmă, dor de îmbrățișările bunicii sale și dor de atențiile ce constau în dulciuri de la bunicul său. Inima ei gemea după afecțiune, măcar un mic sărut de noapte bună. Dar acesta nu doar că întârzia, ci nu avea să mai vină niciodată. Nu din partea tatălui ei. Fenwick nu putea să se ocupe mereu de cei doi copii care erau în grija lui. De când devenise singurul conducător al Regatului Norilor trebuia să stea până la ore târzii, ca să termine toate noile obligații ale statutului său.

       Nu era ca și cum se ocupa de ea și de fratele ei dacă nu avea altceva de făcut. Chiar dacă nu era însărcinată cu această responsabilitate, servitoarea Annette se îngrijea de cei doi copii ai familiei Rosevell. Pe lângă faptul că era una dintre cele mai bune bucătărese din palat, făcând niște prăjituri cu ciocolată și zmeură pe care Astelle și Everett le adorau, era și o mamă devotată. Fiul său era puțin mai mare decât băiatul familiei regale și era norocos să aibă o mamă așa blândă și iubitoare ca ea.

       Prințesa se așeză într-un colț al holului și se întinse pe podeaua rece ca un cub de gheață, făcându-i pielea să i se încrețească în câteva clipe. Una dintre mâinile ei subțire și-o puse sub cap, iar cu cealaltă ținea în brațe ursulețul din pluș pe care mama ei îl luase de pe Pământ și i-l făcuse cadou cu mult timp în urmă. Arăta ca o marionetă lugubră pe care păpușarul o aruncase și o uitase într-un colțișor întunecat.

       Niște șoapte indescifrabile și stranii se auzeau tot mai aproape, iar un fior îi traversa șira spinării. Își închise ochii, sperând că acele fantasme să dispară cât mai curând. Vă rog, plecați, lăsați-mă în pace să o caut pe mami, se gândea fetița, iar aripile sale mari, cu pene dese, de un alb pur și scăpărător, le înfășurase în jurul trupului ca să o protejeze, semănând cu un cocon.

       La capătul celălalt al holului se vedeau cu ușurință niște boboci și petale de flori de un auriu strălucitor, ce pluteau în aer de parcă erau purtate în permanență de un vânt lin. Acestea erau reprezentările gărzilor-spirite care păzeau castelul pe timp de noapte. Astelle încă nu era obișnuită cu ele și îi provocau mereu o stare de neliniște și frică, chiar dacă mama ei, înainte să moară, îi explicase că erau aici doar ca să o apere.