Prințesa Norilor

Capitolul XXIII: Căsuța din pădurea de mesteacăn

       Lama cuțitului era lucioasă, neagră ca tăciunele, fină la atingere, dar foarte tăioasă. Se gândea cum ar fi să și-l înfigă în inimă și să scape pentru totdeauna de de toate responsabilitățile și grijile, de toată durerea sufletului său îmbâcsit de vinovăție și frică. Nu pot să o fac, n-am curaj... își spuse în sinea sa Astelle. Dar o merit cu vârf și îndesat, fu un alt gând al ei care-l spulberă pe primul. Își îndreptă cuțitului spre pieptul său, lipind vârful acestuia încât să o înțepe ușor. Haide... Asta e ce trebuie să faci, se îmbărbătă îngerul în timp ce mâna cu care ținea mica armă din întuneric îi tremura.

       Regretul a tot ceea ce făcuse o apăsa mai tare ca niciodată pe umeri ca și cum ar fi cărat un elefant în spate. Hotărâse că trebuia mai întâi să-și pună în ordine propria minte în care se dădea un război de câteva zile. Stătea în căsuța abandonată din pădurea de mesteacăn, dar parcă mai rău făcuse. Nu trebui doar să învingă gândurile întunecate despre cum ar trebui să se pedepsească, ci și frica de singurătate. Singurătate pe care ea o alesese și de care avea nevoie pentru a lua decizia cea mai corectă.

       Era așezată pe jos la parterul căsuței. Spatele și-l ținea lipit de un perete a căror așchii i se înfigeau în piele din când în când atunci când se mișca. Lângă ea, pe podea, era o mică baltă care era de fapt formată din lacrimile ei. Odată ce ajunsese prima dată acolo, se prăbușise la pământ și începuse să plângă și să plângă și iar să plângă în hohote nedeterminate de-a lungul orelor și zilelor. Continuase să jelească pentru tot ceea ce făcuse până când nu mai avusese lacrimi, iar doar suspinele mai rămăseseră de ea. Dovada era acea băltoacă de care nu se mai sinchisise să și-o strângă într-o sticluță. Cel puțin rochia pătată cu sânge și-o schimbase cu una curată, iar brațul rupt i se vindecase datorită lacrimilor ce căzuseră pe el.

       La cât de afundată în gânduri fusese Astelle nici nu-și dădu seama când creatura albicioasă ce își ducea veacul acolo îi furase săculețul magic. Aterizase cât de silențios putu lângă șatenă și se strecură printre lucrurile ei. Scotoci prin materialul vechi, dar în care avea loc lejer câțiva elefanți. Nasul îi fremăta vizibil, încercând să simtă mirosul specific a ceva anume. Reuși să găsească unul dintre pergamentele aurii și aproape se rătăci când vru cu disperare să iasă afară. Trase artefactul cu micii săi dințișori cine știa unde, fiind nevoit să-l târască la ce statură mică avea animăluțul.

       Ochii înroșiți și secătuiți de lacrimi ai prințesei observară vag creatura. Scăpă cuțitul pe care începuse să și-l împingă tot mai mult în piept. Atât ea, cât și animăluțul tresăriră când lama izbi podeaua șubredă cu un sunet puternic, dar asta nu-l făcu să dea drumul pergamentului. Astelle se repezi să i-l înhațe, însă îi scăpă printre degete la cât de rapid își luase zborul. O luă pe urmele lui cu greutate, sprijinindu-se de lucrurile din jur. Era obosită și amorțită, de abia se mai ținea pe picioare din moment ce în ultimele zile nu dormise deloc și stătuse într-un sigur loc ca o statuie înecată în propria suferință.

       Acesta se tot învârtea prin aer de colo-colo cu artefactul în gură pe care îl ținea cu grijă încât să nu-l rupă sau să-l zgârie în vreun fel. Nu părea că avea să-i dea drumul prea curând. Mai degrabă s-ar juca cu mine - cel puțin așa avea impresia Astelle.

       — Nu am timp de prostii ca jocuri din astea... mârâi șatena ca și cum tocmai s-ar fi trezit dintr-un coșmar, fiindcă avea părul ciufulit, cearcăne adânci sub ochi și vocea răgușită.

       Se opri din a-i mai face jocul care avea ca scop să o scoată din pepeni, de parcă nu era de ajuns tot ce avea pe cap deja. Oftă exasperată și ușor îndurerată, umerii ei pleoștindu-se în semn de resemnare. Animăluțul ateriză și încercă cumva să dea la o parte un placaj din lemn din podea pe care îngerul nu îl remarcase până acum. În schimb Astelle profită de ocazie, distrugând o mică parte din dușumea pentru a crea în loc o cușcă ca de păsărele în care fusese prinsă creatura. Tânăra se ridică și luă artefactul printre gratiile cuștii, surprinzător sau nu, fără a fi zgâriată sau mușcată, apoi se puse la loc ei. Strânse la piept pergamentul de parcă viața ei conta de asta, în timp ce se sprijinea din nou cu spatele de un perete.