Prințesa Norilor

Capitolul XXXIII: Vrajă inversă

       Era sleită de puteri și de orice care o mai putea ține pe picioare. Astelle arăta de parcă tocmai se trezise dintr-un coșmar lung, părul ei fiind răvășit și ochii înroșiți, cu câteva lacrimi uscate pe față. Spatele era lipit de niște bare metalice, iar capul sprijinit pe umerii săi strânși la piept. Clipi des și se șterse în colțul ochilor de lacrimi ce se formaseră nu cu mult timp înainte de a trezi. Plescăi moleșită din buze și se uită prin jur buimacă, dându-și seama ca prin ceață că se afla în sala tronului. Vocea disperată a cuiva îi atrase atenția, făcând-o să-și întoarcă repede capul în direcția respectivă.

       — ... și nu uita, trebuie să facem împreună vraja citită invers, de la coadă la cap ca să îl oprim pe Fenwick, îi tot spunea Kasdeya cuiva.

       Când vederea Astellei fu din nou clară, își putu da seama. Atât ea, cât și fratele ei erau prinși în cuști din obsidian, ce păreau a fi ca de păsărele. Acestea erau atât de înalte, încât pe deasupra erau înfășurate numeroase flori antrys la care nu putea ajunge nici măcar Everett care avea o înălțime mai mare decât cea a surorii lui. Cuștile îi secătuiau pe amândoi de puteri fără ca măcar să poată să se opună. Mama lor era singura care nu era prinsă într-una, îi putea urmări florile ofilite cum se agitau de colo-colo pe lângă Everett.

       — Ce se întâmplă...? vocea ei voia a fi cât mai ridicată pentru a fi auzită de amândoi, dar obsidianul și florile întunecate își spuneau cuvântul, luându-i glasul, scoțând astfel doar o șoaptă dulce.

       Ultimul lucru de care își amintea era zâmbetul Melandrei, apoi doar coșmaruri. Își visase fricile și nu se trezise până nu se confruntase cu toate, iar ea avea multe, poate prea multe. Era sigură că demonița scrisese să i se întâmple asta, iar așa Everett și mama ei fuseseră neputincioși în fața efectului pergamentului auriu. Putea fi anulat doar dacă se scria pe altul, dar ei nu mai aveau niciunul.

       Kasdeya remarcă într-un sfârșit că fiica ei își revenise. Astelle se prinse cu ambele de mâini de gratiile groase și reci în încercarea eșuată de a ridica în picioare.

       — Draga mea, ești bine? începu Kasdeya, apropiindu-se de ea.

       Astelle aprobă vag din cap, iar femeia reluă ce îi explicase și lui Everett până atunci:

       — Tatăl vostru v-a adus aici ca să vă oblige să îl ajutați să unească pergamentele. Nu o poate face singur, vraja e prea puternică și are nevoie de câți mai mulți membri ai familiei, de asta nu v-a lăsat să muriți în întuneric când a avut ocazia și l-a căsătorit pe Everett cu forța. Dar când o veți face, să o rostiți de la coadă la cap. Asta este singura metodă de a anula vraja.

       Astelle doar aprobă scurt și prompt din cap, apoi dădu drumul barelor pe care încă le strângea în mâini. Se lipi din nou de gratii și oftă prelung, lăsându-și capul ușor pe spate. Urmări preț de câteva clipe jocul fulgilor de zăpadă ce cădeau din norii de pe tavan, însă care se risipeau înainte de a atinge podeaua.

       — De ce mai stai aici...? Te vor prinde dacă nu fugi acum... întrebă prințesa lipsită de orice fel de putere, fără a fi nevoită să își înalte privirea, căci Kasdeya deja se lăsase la nivelul ei.

       Petalele ei uscate se aranjară în așa fel încât să formeze silueta unei mâini pe care și-o strecură printre gratii, încercând să își mângâie fiica cu blândețe. Astelle simțea doar ceva sfărâmicios și rece gâdilându-i unul dintre obraji. Gestul fusese atât de mecanic și lipsit de vitalitate, încât o făcu să zâmbească amar. Tânăra își scutură apoi rapid capul ca să alunge triștea din colțul buzelor și o ascultă din nou pe Kasdeya: