Prințesa Norilor

Capitolul XXIV: Ceva putred la mijloc

         Lumina difuză a fasciculelor de lumină semănau cu niște licurici roind în jurul pumnului său strâns și ridicat în aer. Echipamentul pe care îl purta era din oțel, suflat cu un strat subțire de aur pe deasupra, îmbrăcăminte asemănătoare cu cea a gărzilor din tărâmul ei. Purtându-l, era mai greu decât se aștepta, chiar dacă fusese croit special pe măsura ei. Avea până și pe aripi niște armura argintie ca să i le protejeze pentru orice eventualitate. Pe sub toată această costumație era bandajată aproape peste tot cu un material alb din in, de parcă ar fi fost rănită.

       Astelle se pregătise cum știuse mai bine pentru confruntarea cu tatăl ei ca să nu fie străpunsă de vreo sabie într-o posibilă luptă sau orice altceva din întuneric care să o rănească. Arăta de parcă mergea la război, deși tot ce făcea era să se îndrepte spre biroul lui Fenwick împreună cu prietenul său.

       Azlak în schimb era total opusul, nu se pregătise în vreun fel, nu avea vreo armură pe el, ci doar veșnica lui robă întunecată ce-i ascundea întreg corpul. Ținea în mâini temuta lui armă, strângând mânerul coasei din onix. Mergea cu ochii în patru mai în spatele prințesei ca să o protejeze. Asculta fiecare sunet, fiecare respirație, fiecare pas și fiecare bătaie a inimii fetei. Ca și demonii, se bucura de avantajul unei bune viziuni prin întuneric.

       Singurul lucru care l-ar putea opri era doar obsidianul și florile antrys care aveau efect și asupra lui. Cum îl manipulase pe ,,Împănat" așa cum îi spunea el lui Fenwick, tatăl Astellei avea un imens dezavantaj, căci nu mai putea scrie nimic pe pergamente, fie ele cele aurii sau cele pe care se scriau destinele. Maestrul Condeier sigur avea ași în mânecă, așa că trebuiau să se aștepte la orice.

       Așa cum erau obișnuiți amândoi, holurile palatului era pustiu și întunecate, o atmosferă care devenise deja clișeică pentru cei doi. Afară era plină zi, gărzile ar fi trebuit să patruleze prin palat, iar seara să lase spiritele să își facă treaba. Nu era nimeni și nimic. Pașii lor răsunau melodios pe podea, iar dacă ar fi stat pe loc, până și respirațiile neregulate ale amândurora puteau fi auzite.

       Să fie oare o capcană? se gândi îngerul timorat. Avea într-adevăr emoții, era cea mai importantă confruntare de până acum. Avea aceleași puteri și aceleași slăbiciuni la fel ca el, tânăra nici nu-și dădea seama că într-un fel sau altul avea multe lucruri în comun cu tatăl său.

       Mâna în care ținea o sabie din lumină era transpirată de parcă tocmai și-o scosese din apă. Sudoarea nu se lăsa nici ea mai prejos, întrucât îi aluneca încetișor pe față, iar o picătură îi atârna pe vârful nasului, fiind gata să cadă în orice secundă. Inima îi tremura între coaste din ce în ce mai tare cu fiecare pas făcut. Când ajunse în dreptul biroului tatălui său, privi clanța ca și cum ar fi fost o săgeată care dacă o atingea, risca să i se înfigă adânc în trup. Se dădu mai în spate când simți că presiunea era prea mare și înghiți în sec.

       — Hei... începu Azlak, punându-și o mână pe umărul ei ca să o consoleze. Totul o să fie bine. Dacă vrei pot merge doar eu acolo. Tu nu va trebui să îl înfrunți, știu că nu îți dorești asta, continuă cu un ton blând, însă privirea lui era ca de fiecare dată lipsită de emoții, cu care Astelle deja se obișnuise.

       — Nu, nu, nu. Am făcut un jurământ că am să-mi apăr tărâmul și că nu o să mai fiu prințesa neajutorată în povestea vieții mele și așa am să fac, explică șatena inspirând adânc și închizând ochii pentru câteva secunde ca apoi să rostească în continuare cu hotărâre: O pot face.

       O pot face, o pot face, își tot repeta de una singură. Își scoase unul dintre pergamentele aurii și îl folosi ca să poată intra în birou. Știa din experiențele trecute că locul unde își făcea veacul tatăl său era cumva vrăjit în așa fel încât doar el să poată pătrunde. După aceea, Astelle și-l puse la loc în săculeț și, mai inspirând adânc încă o dată, deschise ușa.