Prințesa Norilor

Capitolul VI: Printre penițele de aur

       — Dacă o pisică pică mereu în picioare şi o felie de unt mereu pe partea unsă, ce se întâmplă dacă legăm o felie de pâine cu unt de spatele unei pisici şi o aruncăm pe fereastră? întrebase Florys, înflorind un rânjet pe chipu-i palid și-i privise pe ceilalți îngeri, așteptând câte un surâs de la ei, căci aceasta era una dintre glumele lui, ce era drept, nereușită, ca de obicei.

       — Evident că va cădea tot în picioare, deșteptule! îi răspunse un înger undeva de alături care scria liniștit destinul cuiva și își ridică bărbia pentru câteva clipe ca să se uite la tânărul ce stătea rezemat de un perete din apropiere. Își puse stiloul aurit pe banca din lemn, ce semăna cu una a elevilor de pe Pământ și oftase cu năduf.

       — Elyon are dreptate, plus că vei chinui sărăcuțele pisicuțe. Cum să faci așa ceva? Nu ți-e milă de ele? Sunt niște făpturi așa adorabile și inocente... se plânse o domniță cu părul blond ca spicul de grâu, care și ea, ca îngerul de mai devreme, se oprise din scrierea destinelor, având o voce pițigăiată.

       Florys oftase adânc și zâmbetul său îi dispăru imediat cum auzi comentariile lui Elyon și ale Kaelei, doi dintre prietenii lui. Își plecase capul, la fel ca și aripile sale, privind spre covorul stacojiu de sub picioarele lui. Spre deosebire de cei doi îngeri care erau îmbrăcați în haine elegante, în culori vesele, el purta armură și cască aurite și lucioase. Destul de vizibil pe piept avea blazonul Regatului Norilor – o coroană așezată pe un nor –, iar pe dedesubtul armurii purta o haină ce semăna cu o cămașă, dar care era cusută cu fir de argint. Își ridicase capul doar pentru câteva clipe care trecuseră ca vântul pentru a o privi pe ea. Se întrebase cum putea ca prințesa să aducă zâmbetul pe fața oricui fără a face glume, chiar și dacă ea nu se simțea bine. De fapt, avea răspunsul în fața sa, la doar câțiva metri.

       În partea opusă a încăperii, Astelle se plimba printre penițele de aur ale scriitorilor. Călcase pe un covor brodat cu fire de aur și din mătase de culoare roșiatică, așezat în mijlocul încăperii spațioase. Își întoarse capul prin jur, văzând multe rânduri de bănci și scaune din lemn de stejar. Erau asemănătoare cu cele ale copiilor din școlile de pe Pământ, doar că în loc de elevi stăteau îngerii ce scriau pe niște pergamente speciale. În partea stângă erau mai multe dulapuri pline cu niște pergamente rulate, unele scrise, altele nu. În partea dreaptă, de-a lungul camerei, erau câteva geamuri prin care se revărsa lumina blândă a soarelui de miazăzi. În mijlocul acestui loc era agățat de tavan un mare clopot, cum doar în turla unei biserici putea vedea cineva unul, însă acesta era mult mai deosebit față de restul de pe Pământ – era din diamant. Singur începea să răsune, de parcă cineva îl programase, însă doar atunci când tura îngerilor se termina. O dată la opt ore scriitorii făceau schimb cu alți îngeri, existând persoane care scriau și pe timp de noapte.

       Își îndeplinea principala obligație de prințesă pe care o avea, aceea de a verifica dacă pergamentele pe care se scriau destinele erau în regulă, dacă cineva greșise ceva, dacă suferiseră modificări neprevăzute sau orice altceva. Mereu se întrista atunci când vedea că demonii își băgau coada acolo unde nu le fierbea oala. Cei din Iad le schimbau destinele oamenilor în rău în așa fel încât îngerii nici nu mai știau cum să scoată la capăt tot ce făcuseră ei. Destinul nu stătea în totalitate în stiloul celor din Regatul Norilor, căci ei nu puteau și nici nu aveau voie să scrie ca un om să facă crime, să abuzeze sau orice altceva îngrozitor de acest fel. Destinul și-l mai făceau și oamenii, îngerii doar încercau să-i ghideze spre bine pe oameni prin scrierea destinelor.

       În ciuda a ceea ce se întâmplase cu o zi în urmă, prințesa părea fericită, neezitând să afișeze câte un zâmbet dulce fiecărui înger. Cel puțin doar ,,părea", deoarece învățase cum să-și ascundă durerea în toți acești ani încât să nu deranjeze pe nimeni. Azi era ziua ei de naștere și așa cum obișnuia de când avea opt ani, nu o aniversa. Era doar un alt motiv să se amăgească și mai mult, nu era suficient ce-i făcuse Azlak cu o zi în urmă. Doar câțiva îngeri știau că azi era treisprezece maiata – una dintre zecile de luni ale îngerilor din Regatul Norilor, căci timpul lor se măsura diferit. În cel al oamenilor ar însemna ca Astelle să fie mult mai mare, în jur de patru sute de ani umani. Cei care știau de ziua ei îi urau fetei un ,,la mulți ani" sau unii îi ofereau și câte un cadou din pură amabilitate. Desigur, Astelle le acceptase cu bunătate, altfel ar fi părut nepoliticoasă sau o prințesă sclifosită încât nu mai avea nevoie de cadourile unor ,,amărâți".