Prințesa Norilor

Capitolul XXVI: Calea spre adevăr

       Pregătirile erau în toi, iar tot Regatul Norilor vuia despre marea încoronare a Prințesei Norilor care avea loc peste câteva zile. Unii aveau teorii cum că ar fi obligat să facă asta de Astelle, pe când alții susțin că era grav bolnav și avea să piară, în schimb alte voci – puține ce era drept – spuneau că această încoronarea era doar de fațadă pentru a distrage atenția de la ce comploturi avea familia regală. Însă doar unul era adevărul. Tatăl ei nu ar fi vrut niciodată să cedeze tronul în favoarea ei sau mai degrabă a oricărui altcuiva. Azlak însă avea o rezolvare – avea să-și folosească puterile pentru a-l forța să renunțe la statutul său.

       Zvonurile sau obligarea tatălui ei nu era marea problemă, ci faptul că nici în ziua de azi nu obținuse statutul de scriitoare a destinelor. Dacă nu îl avea, nu putea să-i ia locul Maestrului Condeier, însă de la această regulă exista doar o excepție. În cazuri extreme, precum trădare din partea regelui sau moartea lui, moștenitorul putea deveni conducător cu drepturi înjumătățite până când avea să obțină statutul de scriitor. Prin drepturi înjumătățite înseamnă că nu am voie să fac unele lucruri, de exemplu: exilul și ridicarea lui sau schimbarea regulilor tărâmului, spuse îngerul sieși, citind dintr-o carte anume.

       De fratele ei nici nu se mai punea problema de a revendica tronul, întrucât era exilat și mai avea cinci ani de studiat pentru a deveni scriitor. Fusese exilat încă de când era un adolescent și de atunci nu se mai atinsese de tot ce avea legătură cu scrisul, multe lucruri probabil le și uitase. În schimb sora sa mai avea aproape un an și primea acest statut în sfârșit, dar voia să-l aibă cât mai repede. Își propusese ca tot ce trebuia să parcurgă într-un an să o facă într-un timp cât mai scurt pentru a primi titlul mult dorit și a avea toate drepturile.

       Tânăra strânse puternic din ochi și apoi clipi des, în încercarea de a nu adormi cu capul pe masă. Ochii o dureau de la atâta citit și erau ușor înroșiți, iar sub ei erau evidente cearcăne adânci, de parcă fața ei ar fi fost înecată în noapte. Stătuse toată ziua să învețe și tot nu se încumeta să plece din biblioteca din palat ca să se odihnească. Voia cu orice preț să devină o adevărată scriitoare a destinelor cât mai curând.

       Era înconjurată de cărți și cărțișoare, în fața ei având vreo trei mese pe care le împinsese una lângă alta și pe care stăteau maldăre de foi, pergamente și cărți. Citise deja marea majoritate în cei douăzeci de ani îngerești ai săi, echivalentul a optezi de ani umani, însă voia să-și aducă aminte unele lucruri pe care le învățase. După ce avea să termine tot ce avea de studiat, la final era un fel de examen cum aveau oamenii, care se numea ,,meardis". Pe o perioadă determinată de timp trebuia să scrie destine, întâmpinând situații dificile create de alți îngeri. Avea să fie pusă sub observația membrilor familiei sale sau măcar de unii dintre cei considerați ,,cei mai buni scriitori". Drumul ei de învățare nu se sfârșea la asta, ci trebuia să parcurgă altul mai lung și mai anevoios ca să devină ,,Maestra Condeier" – cel mai înalt titlu din Regatul Norilor în ceea ce privea scrisul destinelor.

       În mod normal prințesa ar fi trebuit să devină regină de abia când devenea ,,Maestra Condeier", dar situațiile disperare cereau măsuri disperate. Șatena ar fi a treia generație care făcea excepție de la această ,,lege". Fenwick era a doua generație datorită organizării minuțioase a asasinării familiei regale, astfel devenind conducător înainte de a fi maestru. De abia apoi peste ani de trudă și ambiție devenise ceea ce era în prezent. Prima generație fusese Chamiel, bunicul Astellei, însă motivele erau complet necunoscute de nepoata lui.

       Chipul îngerului era conturat alene în lumina slabă a lunii ce revărsa câteva raze rătăcite prin sticla groasă și uriașă de deasupra încăperii pe post de tavan. Întreg locul era atât de scufundat în întuneric, încât nici nu se vedeau rafturile înalte până la tavan, care gemeau de cărți de tot felul. Singura sursă puternică de lumină era o sferă albicioasă care plutea deasupra tinerei. Astelle stătea cu capul pe masă, cu obrazul lipit de paginile unei cărți deschise, cu ochii întredeschiși, căci mai avea puțin și intra de-a binelea în lumea viselor.