Prințesa Norilor

Capitolul XI: În urma ei

       În urma Astellei un tărâm rămăsese cuprins de un freamăt ca de o boală fără leac. Majoritatea îngerilor din Regatul Norilor aflaseră că pergamentele aurii ale Maestrului Condeier fuseseră furate, iar prințesa era de negăsit. Multora le era frică de ce ar putea face cel care le luase și aveau teorii peste teorii, câțiva chiar încercând să rezolve această problemă, plecând în căutarea fetei și a pergamentelor. Unii ar fi putut jura că tânăra fugise din tărâm alături de iubitul său și de pergamente, fiindcă se spunea că tatăl ei i-ar fi interzis relația. Alții contraziceau cu desăvârșire prima teorie, deoarece credeau că prințesa fusese răpită alături de cele două artefacte. Imaginația scriitorilor zbura în toate părțile, dar numai la adevăr nu. Nimeni nu bănuia că dispariția ei era din cauza nelegiuirilor făcute de propriul lor conducător.

       — Ai auzit că prințesa a fugit din tărâm alături de iubitul ei secret? întrebă Ephemera în timp ce ștergea o tâmplă cu mare grijă îngerului din fața sa.

       Florys își strânse ochii într-o strâmbătură, nu neapărat din cauza celor auzite, ci mai degrabă din cauza durerii crunte într-o laterală a capului, în dreptul tâmplei, ce pulsa și înțepa. Fusese lovit de ceva sau cineva în cap și nu mai știa ce se petrecuse. De fapt, nu mai știa nimic din tot ceea ce se întâmplase în ultimele douăzeci și patru de ore. Ceea ce își amintea sigur era faptul că se afla la petrecerea cu ceai de-a dreptul plictisitoare și vorbea cu prietena sa prin semne, apoi firul i se rupse. Se trezise în biblioteca din palat lat pe podea. ,,Se trezise" era mult spus. Ephemera îl găsise și îi dăduse palme peste față sau îl zguduise de umeri în repetate rânduri ca să își revină. Săraca, se speriase atât de tare încât începuse să plângă. Credea că acolo avea să-l piardă, dar își revenise și fusese ajutat de ea ca să ajungă în camera lui. Însă ce nu știa Florys era faptul că el fusese doar o marionetă în ghearele lui Fenwick pe care bărbatul îl manevrase așa cum voise el.

       Garda scânci ușor și își puse o mână peste cea a fetei în care ținea o cârpă udă, ștergând locul unde fusese lovit. Roșcata se opri, dar pe fața ei, și așa îmbujorată de la prezența lui, chipu-i prinse o culoare rozalie din ce în ce mai intensă. Băiatul își ridică privirea spre fața acesteia, de abia acum remarcând cât de timidă era, mai timidă decât Astelle în momentul în care venea vorba despre băieți sau când lumea o întreba când își va găsi ,,prințul". Astelle... Imediat îi fugi gândul la ea, ușor melancolic. Unde era? De ce fugise? Oare era singură? Era bine? Oare a însoțit-o și acel dragon negricios? Scutură din cap ușor, deși scânci, căci durerea din dreptul tâmplei îi deveni mai apăsătoare. Sigur era bine, probabil se ascundea prin palat din cine știa ce motiv.

       — Poți să te oprești, este de ajuns, îi spuse șatenul printre suspinele lui indescriptibile de durere, însă apoi își aduse aminte de întrebarea fetei din fața lui care încă aștepta un răspuns. Nu... Nu știu ce să cred. Mă gândesc că nu a fugit cu iubitul ei. Nici măcar nu avea, îi răspunse nesigur, iar tânăra înclină capul, lăsând să-i năvălească șuvițele ca focul peste fața-i înflăcărată de la emoțiile provocate de gardă.

       — Prea bine, atunci trebuie să îți pun câteva picături de lacrimi peste rană, îi explică și se ridică de la marginea patului, acolo unde stătuse foarte aproape de Florys, încât îi putuse simți respirația regulată. Nu știu ce să zic nici eu, dar mă gândesc că poate avea un iubit secret. Când treceam pe lângă camera ei, de multe ori o auzeam cum vorbea cu cineva. Odată am avut norul să aud și un nume: Shadow. Poate acest Shadow este iubitul ei, dar judecând după nume, nu prea pare unul de înger. Mai degrabă al unui demon. Posibil să fi fost exilată la fel ca fratele ei, continuă îngerul dintr-o suflare, vrând, într-un fel sau altul, să țină la distanță orice relație romantică dintre băiatul pe care îl plăcea și prințesă.