Prințesa Norilor

Capitolul XIV: Un velisser

       Cu un zâmbet slab, mai mult sau mai puțin forțat, îi întoarse spatele clientului pe care tocmai ce îl servise. Ținea într-o mână o tavă argintie și își privea reflexia în ea. Arăta a oricine altcineva, dar nu a Astelle Rosevell. Se simțea ca și cum mergea pe picioroange, dar nu știa de ce. Părul ei era pieptănat într-o coadă la spate, din care îi ieșeau mai multe șuvițe ondulate care îi cădeau peste frunte. Acestea erau urmați mai jos de niște buze subțiri și uscate, ca și cum nu mai băuse apă de mult timp. Azi era prima zi de lucru ca și chelneriță și, totodată, prima zi cu un nou aspect. Azi nu trebuie să dau greș, își zise în sinea sa, privind în jur pentru câteva clipe.

       Odată ajunsă în interior la tejgheaua de la bar, își vârî o mână în buzunarul uniformei sale de lucru. Purta o cămașă simplă, albă, partea de jos fiind băgată în interiorul unei fuste negre din satin, ușor mulată, ce îi ajungea până aproape de genunchi. Pentru că era înger, fusese nevoită să își decupeze cămașa pe ascuns încât să formeze două găuri prin care să își îndese aripile și să facă o iluzie ca să pară totul normal. Altfel ar fi trebuit să le țină în interiorul hainelor și s-ar fi observat ciudat pentru oameni. Toate hainele pe care le purtau cei ca ea, chiar și demonii, aveau niște găuri speciale prin care își puteau strecura aripile ca să stea invizibile și cât mai comode. Pe deasupra fustei purta un șorț care avea un buzunar într-o parte din care scoase o hârtiuță pe care scria ce comandă mai trebuia să îndeplinească.

       Tânăra își miji ochii ciocolatii, citind pe mica agenda improvizată: ,,cocktail de portocale". Ce este asta? Un fel de băutură? Un soi de suc? Acest cuvânt i se păru ca o hieroglifă, dar nu pentru că nu cunoștea limba, ci pentru că nu știa ce însemna. Toți îngerii puteau înțelege, scrie și vorbi orice fel de limbă de pe Pământ, indiferent de cât de grea de scris sau pronunțat ar fi fost, pentru a le fi mai ușor să comunice cu oamenii atunci când era nevoie. Așa se putea acomoda mai ușor în acest loc extraterestru. Chiar dacă Astelle studiase ani întregi despre traiul muritorilor, încă existau lucruri specifice lor pe care nu le cunoștea sau dacă auzise, nu știa cum arătau. De exemplu, acele mici chestiuțe electronice cu ecran cărora Astelle le uita întotdeauna numele. Feleton parcă se numeau, nu? Traversând rafturile de pe un perete al barului și trecându-și buricele degetelor peste fiecare etichetă a băuturilor, nu găsi nicăieri ceva numit exact ca pe comandă.

       Oftă cu năduf și aruncă o privire spre fratele său care era afară pe un scaun de la terasă alături de o tânără brunetă îndesată pe scaunul ei. Atât ușa, cât și pereții care dădeau spre terasă, erau din sticlă și îi putea vedea cu ușurință. Bruneta era Yalenti, proprietara care, din câte înțelesese de la Everett, moştenise acest local de la proprii părinți. În următoarele zile Astelle era sub atenta supraveghere a Yalentei ca să vadă cum se descurca. Mereu își alegea angajații cu mare precizie ca afacerea să-i funcționeze așa cum trebuia. Faptul că se învârtea de colo-colo după ceva numit ,,cocktail" o făcea pe șefa sa să devină iritată din cauza fâstâcelii fetei. Everett fusese cel care o recomandase șefei sale și deoarece era liber în acea zi, stătea și el prin preajmă ca să-și ajute surioara mai mică în caz de orice.

       Un tânăr mult prea bine cunoscut se poziționă în fața ei văzându-i panica ce îi încolțea în suflet și pe chip, dar și cum se plimba fără vreun scop anume prin bar. Era fratele ei ce veni să o ajute, sesizând că se întâmpla ceva. Stând față în față cu Everett care avea minim 1,80, își dădu seama că era înaltă. Chiar foarte înaltă, ținând cont că îi mai trebuiau câțiva centimetri și erau la același nivel. Astelle nu fusese niciodată înaltă, ba din contră, avea în jur de maxim 1,60, însă era din cauza schimbării formei. Folosise pergamentul auriu pentru a-și schimba înfățișarea radical, dar credea că avea să fie doar o iluzie, nu la propriu. Nu alesese ea această înfățișare, ci fusese dată de pergament la întâmplare. Măcar acum înțelegea că nu era doar în capul ei faptul că se simțea că mergea pe picioroange. Până și propriul frate observase asta la cât de ciudat o privise când își alesese noul aspect, dar nu comentase nimic. Avea să stea la terasă în această identitate, când mergea acasă să aibă o alta, când pleca oriunde altundeva alta și tot așa, ca măsură de precauție.