Prințesa Norilor

Capitolul III: Micul prieten

        Același balcon, aceeași prințesă și aceleași lacrimi vărsate. Aproape nimic nu se schimbase. Era cu mult trecut de miezul nopții, dar Astelle privea cu amărăciune stelele micuțe și strălucitoare. Cel mai bun loc de unde putea observa astrele era știut numai de ea. Stătea la balconul dormitorului său, strângând în mâini balustrada rece din marmură care-i înghețase ultimul pic de fericire.

       Luna părea a fi ca o oglindă a purității, ce reflecta liniștea nopții de pe întreg tărâmul. Din cauza întunericului abundent al orei târzii, clădirile așezate pe norii pufoși, ce pe timp de zi erau de un alb ca laptele, acum păreau doar niște fantasme neclare, mai ales dacă se uita cineva de la uriașa înălțime la care se afla tânăra. Prăpastia ce despărțea palatul de restul celorlalte zone ale Regatului Norilor părea acum un abis împânzit de cele mai înfricoșătoare creaturi. Măiastra lună era singura sfătuitoare de când șatena simțea că nu mai avea pe nimeni alături.

       Tatăl său nu era mort, însă îngerul îl simțea ca și cum nu mai era pe această lume. De când îl exilase pe Everett, relația dintre cei doi era și mai rece ca înainte. Pentru Astelle devenise doar Maestrul Condeier, conducătorul Regatului Norilor, dar nimic mai mult. La fel ca și cu tatăl său, și cu Florys păstrase distanța, pentru că băiatul o tot ținea pe a lui, cum că Fenwick îi omorâse rudele, iar de aici porneau tot mai multe certuri. Totuși, nu își ura garda, nu avea cum, el fusese primul băiat pe care îl plăcuse vreodată mai mult decât ca pe un prieten, dar nu simțise niciodată la fel pentru ea. Florys iubise mereu o servitoare de la palat. Mereu o invidiase pe Ephemera pentru asta, ce-i drept, era o fată frumoasă și harnică, dar tot nu înțelesese ce avea Ephemera şi ea nu. Chiar dacă nu o plăcea, nu se comporta cu Ephemera diferit, fiindcă nu o lăsa sufletul să facă rău cuiva.

       Prințesa suspinase ușor, plecându-și capul și având ochii umezi. Se juca cu tivul din satin al cămășii albe de noapte, ce stătea ușor mulată pe corpul ei firav. Astăzi se împlineau fix patru ani de când Everett a fost exilat și nu mai știa nimic de el. Gărzile îl dăduseră afară cu tot cu Melandra și orice lucru aparținea prințului. Îi era foarte dor de el. Câteva lacrimi îi străluceau în colțul ochilor, iar mai apoi i se prelingeau pe obrajii rumeni din cauza amintirilor sfâșietoare ce îi apăreau în minte ca o avalanșă de gânduri negre. Vântul cald de vară îi zbura părul lung, până la mijlocul spatelui și șaten ca ciocolata cu lapte, dar nu se plângea de acest lucru. Măcar îi putea acoperii fața ca luna și stelele, singurele martore ale suferinței sale, să nu o mai vadă în felul acesta. Cu un oftat slab, își șterse rapid lacrimile. Voia să fie puternică măcar acum decât niciodată.

       Un sunet ciudat, ca un mârâit al unui cățeluș venit de undeva din spate, îi atrase atenția prințesei. Se întoarse pe vârfuri, gândindu-se că din nou ar fi putut intra un animăluț în încăpere. Săptămâna trecută găsise în palat un corb rătăcit, deși nu-și explicase cum se strecurase sau de ce. Nu era prima dată când găsea astfel de ființe prin acest loc, văzuse prin palat de mai multe ori animale de culoare neagră, ceea ce era straniu. Unii spuneau că era semn rău sau că spiritele rele dădeau târcoale castelului. Judecând după zgomot, de data aceasta era altceva, dar mai mare. Căutând atent cu privirea prin jur, într-un colț întunecat al camerei, se vedea o pereche de ochi ca ai unei pisici, sticloși și foarte strălucitori. Astelle înghițise în sec, gândindu-se că era prima dată când dădu de un așa animal.

       Șatena se apropiase de acei ochi cu o mare ezitare în timp ce mâinile îi tremurau vizibil. O creatură ieșea în fața ei, iar asta o făcuse să scoate un scurt țipăt. Aceasta se dădu mai în spate, crezând că o va ataca și aproape căzuse peste balustradă în graba de a se feri. Norocul fetei a fost acea creatura cu un aspect respingător și dur, dar care o prinsese cu colții de cămașă înainte să fie prea târziu. Cel care o salvase era o arătare cu solzi negrii, mai întunecați decât tăciunea, dar asemenea cu cei ai reptilelor, doar că mult mai duri și groși. Avea dimensiunea unui patruped de talie mai mare, ca cei de pe Pământ și avea o coadă cu solzi ascuțiți, ca niște țepi.