Prințesa Norilor

Capitolul XXI: Oricine altcineva, dar nu Astelle Rosevell

       Dacă le-ar fi văzut cineva acum pe cele două, ar fi putut jura că erau prietene de o viață. Dar s-ar fi înșelat amarnic. Astelle nu avusese de ales, așa că scrisese pe pergamentul auriu ca Yalenti să uite de toate întâmplările din acea zi, iar îngerul să aibă înfățișarea unui om. Știa că efectul ținea doar douăzeci și patru de ore, însă era doar o soluție alternativă. Până la urmă era un om, un om căruia i se scria destinul, destinul pe care avea să-l modifice încât să nu-și mai amintească niciodată cine era cea care-i salvase pielea. Tuturor îngerilor din Regatul Norilor le era interzis să se dezvăluie în fața orișicui.

       Curiozitatea ei o împinse de la spate încât să-și bage din nou penele acolo unde nu-i fierbea oală, astfel ajungând să folosească pergamentul și ca bruneta să se comporte cu ea ca și cum erau bune prietene. Voia doar să știe motivul din spatele altitudinii șefei sale. Și așa uite-o aici, pe canapeaua din apartamentul luxos a Yalentei, ascultându-i povestea de viață. În fața celor apropiați se comporta diferit, era mai drăguță și mai sensibilă, însă pe lângă alte persoane părea mereu cu nasul pe sus.

       — Deci de ce te comporți așa... se opri Astelle pentru câteva clipe ca să-și aleagă potrivit cuvintele, mușcându-și buza de jos... respingător față de marea majoritate? continuă ea și sorbi din ceașca cu ceai din fructe de pădure pe care bruneta i-l oferise.

       — Tata are o vorbă: atacă ca să nu fii atacat. Am luat-o ca a tare într-un fel sau altul, cine s-ar lua de tine dacă pari mai intimidant în fața lui? spuse cu o întrebare la care șatena nu era nevoită să răspundă.

       Bruneta se făcu mai comodă pe canapea, stând picior peste picior. Privirea și-o pironi asupra uneia dintre multele poze de pe pereți. În aceasta era Yalenti în care avea vreo paisprezece sau cincisprezece ani, care nu era atât de îndesată cum era acum și care nu era vopsită. Lângă ea mai erau încă două persoane, un bărbat și o femeie – părinții ei. Bărbatul era leit fiicei sale, pe când mama ei nu prea era în cea mai bună stare, părea obosită, cu cearcăne pronunțate sub ochi, fiind doar piele și os. Purta o căciulă subțire și gri care îi acoperea tot capul și părea că ori nu avea păr ori îl avea prea scurt ca să se vadă. Prințesa îi urmări privirea până ajunse și ea la fotografia de familie. Îi analiză atent pe toți trei, în special pe mama ei. Doar nu... se gândi Astelle la ce era mai rău, însă nu îndrăzni să rostească nici un cuvințel.

       — Nu am fost mereu așa. Chiar dacă eram drăguță cu toți, eram judecată pentru ceea ce eram. Ei nici măcar nu știau adevărata poveste pentru care arăt ,,imperfectă" în ochii lor, adăugă cu amărăciune vădită în glas și chip, punând ceașca cu ceai pe mica măsuță de sticlă din fața canapelei.

       — Cum adică...? reuși șatena să îngâne cu reținere, simțind cum un nod în gât i se ridica până la refuz, sugrumând respirația ei.

       — Mama s-a stins din viață când eram mai mică. Avea cancer... Din această cauză am murit acum ceva timp, dar nimeni nu a observat, pentru că nu sângele a fost cel care s-a scurs.

       Yalenti se opri din povestit doar pentru a-și închide ochii și a-și derula în propria minte toate ultimele amintiri cu propria mamă. Avusese cancer limfatic care în ultimul stagiu se răspândea în mai multe organe, precum splina, ficatul sau pielea. Trebuise să o vadă pe patul de moarte plină de gâlci cât un ou sau chiar și cât un pumn ieșite pe corpul ei. Fiecare oră care trecea era tortură curată din cauza durerilor insuportabile și ale bubelor uriașe ce se răspândeau cu o vizită uimitoare. Ultimele zile în care trăise fuseseră cele mai chinuitoare, fiica sa încercând să îi fie aproape cum putea. Dacă stătea întinsă în pat, o dureau cumplit gâlcile și ar fi preferat să fie înjunghiată iar și iar cu un cuțit decât să le suporte. Dacă stătea în șezut simțea că nu mai avea aer și trebuia să se întindă din nou.