Prințesa Norilor

Capitolul XXX: (Ne)încoronată

       Fulgii de zăpadă cădeau rând pe rând, într-un dans armonios, bucurându-se doar puțin de jocul lor prin aer, ca apoi să se agățe în final de hainele lor. Avuseseră noroc că nu ninsese încontinuu, altfel ar fi arătat ca doi oameni de zăpadă. Astelle strănută încet, somnoroasă, dar se strânse la pieptul iubitului său, făcându-se ca un ghem. Ceva o gâdilă pe la nas, ceea ce o făcu să strănute pentru a doua oară. Își întredeschise ochii și remarcă figura solidă a cuiva, ce purta ceva auriu și strălucitor, care o orbea.

       — Majestate, trebuie să vă treziți, altfel veți întârzia la propria ceremonie de încoronare, auzi ca prin vis vocea groasă și masculină a cuiva.

       Câteva raze ale soarelui se strecurau timide printre nori și mângâiau blând armurile aurii ale gărzilor. Închise ochii pentru câteva clipe și controlă lumina să nu se mai reflecte și să nu o mai orbească. Stai... armuri aurii? Ceremonie? Am uitat complet de asta! Se ridică în șezut, deschizându-și larg ochii, întâlnind privirea a două gărzi ce zburau pe lângă ea. Primul instinct fu acela de a se acoperi, pipăind prin jur după ceva cu care să se acopere. Nu era dezbracă, însă purta o cămașă subțire și albă prin care ochii curioșilor se puteau strecura dacă doreau.

       Dezmeticindu-se, realiză că nu era în camera ei și nici măcar în vreun pat. Dormise pe pieptul lui Azlak într-o barcă plutitoare pe dedesubtul norilor. Cel puțin se limitaseră doar la niște săruturi nevinovate și nimic mai mult. Fierbințeala îi cuprinse tot chipul și putu jura că era mai roșie decât un rac, iar aripile ei se înfășurară în jurul corpului, ca o mantie de protecție. Gărzile se îndepărtară de ea și se uitară în altă parte, parcă până și ei stânjeniți de situație.

       — Puteți să plecați, vin singură, le ordonă celor doi care nu ezitară să o asculte.

       Astelle îi urmări până când îi pierduse din orizont și de abia atunci răsuflă ușurată. Spera doar ca cei doi îngeri să nu fi înțeles total greșit situația. Adică pe Azlak nu l-au văzut, nu...? Dacă pe el nu îl observaseră, pe ea singur da, prin faptul că arăta puțin mai... diferit? Părul ei era ciufulit, parcă nefiresc unei simple seri în care doar dormise, dar era nu la fel de răvășit ca cel al lui Azlak. Buzele ei erau roșii și umflate, dar care se datorau iubitului ei ce voise a i le devora. Și să nu uite că gărzile o găsiseră dormind și părând că dormise pe pieptul cuiva invizibil.

        Aripile și le relaxă pe lângă corp, dar nu și le retrase complet. Icni surprinsă atunci când simți două brațe ce i se încolăciră de la spate de abdomenul ei. Săruturile fine, plasate între locul dintre gât și umăr o făcură să se relaxeze în brațele vinovatului micii ei sperieturi.

        — Bună dimineața și ție, făcu ea aluzie la faptul că de abia se trezise, nu o salutase, dar imediat îi fu gândul la săruturi.

       Îi era totuși ciudat să-l vadă atât de afectuos și blând. Parcă era o altă persoană când erau doar ei, ca și cum inima i se dezgheța când erau împreună și i se îngheța la loc, ca o calotă de gheață, atunci când erau despărțiți.

       — Bună dimineața, îngeraș, auzi în ureche destul șoptit. Ți-au făcut ceva ăia? accentuă ultimul cuvânt, deși nu îl vedea, știa că fusese iritat de prezența gărzilor și încă era.

       — Nu, nu, se grăbi ea să răspundă, punându-și mâinile peste ale lui, care încă erau înfășurate pe talia ei. Azi este încoronarea mea, Azlak. Îmi pare rău, dar trebuie să plec...

       Spiritul aprobă vag din cap și rămase preț de câteva momente cu privirea pierdută în gol, parcă gândindu-se la ceva. Clătină din cap atunci când își aduse aminte, apoi îi dădu drumul, lăsând-o să se ridice. Îi aranjă părul să nu mai fie atât de ciufulit și îi scutură fulgii de zăpadă din cap și de pe haină. Avuseseră noroc că adormiseră îmbrățișați, iar Astelle crease o sferă de lumină ca să le țină de urât, altfel ar fi înghețat de frig din pricina fulgilor ce căzuseră din când în când.