Prințesa Norilor

Capitolul XVI: O scurtă vizită la palat

        — Deci chiar vrei să știi cum este posibil ca un dragon să fie unul dintre Slujitorii Morții?

       — Evident că da, Azlak! De aceea suntem aici, izbucni Astelle entuziasmată, așezându-se turcește în fața lui și arcuindu-și alene colțurile buzelor.

       Spiritul putea jura că acela era cel mai inocent zâmbet pe care-l văzuse vreodată – sau poate era doar în imaginația lui.

       — Prea bine... își drese el vocea răgușită, luându-i exemplul fetei de a se așeza pe iarba de un verde crud înainte să înceapă istorisirea. Totul începe când Dumnezeu a creat viețuitoarele de pe uscat, iar printre ele se numărau și dragonii. Știi legendele despre dragonii înfiorători care distrugeau satele și erau fiare de temut, nu?

       Tăcu până când primi o aprobare scurtă din cap din partea îngerului. Reluă din nou ce avea de spus, simțind firicele de iarbă fragedă cum îl gâdilau ușor pe la picioare atunci când se foi ca să stea mai comod:

       — Ei bine, de fapt nu era așa, noi nu atacăm fără să fim răniți sau amenințați, iar pământenii începuseră să vâneze dragoni. Cel de Sus văzând asta și răutatea lor, ne-a dat puterea de a ne transforma în oameni...

       — Stai, stai... îl întrerupse brusc din cauza curiozității care o cuprinse cu nemiluita și își ridică o sprânceană maronie. De ce vorbești la plural? Mai sunt și alții ca tine?

       — Da, am fost mai mulți, dar din păcate marea majoritatea sunt spirite... mormăi cu părere de rău, zâmbind strâmb, forțat și amar.

       Trăsăturile Astellei i se strânseră și se alungiră subtil, însă îndeajuns de mult încât mila și regretul să fie evidente în ele. Se simțea prost și se mustră în sinea sa pentru întrebarea stupidă, fiindcă chiar și în mod indirect era clar răspunsul lui.

         — Asta nu explică de ce ești Ajutorul Morții, adăugă ea repede ca să schimbe subiectul și-și aplecă capul într-o parte ca să-i întâlnească privirea pierdută.

        — Nu ,,Ajutorul Morții", ci ,,Slujitorul Morții", o corectă, întâlnindu-i pentru câteva clipe în sfârșit privirea pe care ea o căuta.

       Altcineva în locul lui i-ar fi remarcat imediat doar ,,imperfecțiunile". Se spunea că toate defectele dispar în ochii unui îndrăgostit. Acesta sa fie oare motivul pentru care o vedea acum cu alți ochi? Aripile ei erau prea mici ca să o susțină în zbor. Trăsăturile feței erau plăcute și simetrice, însă ochii ei împăienjeniți de oboseală și tristețe erau umbriți de cearcăne ce păreau trasate cu un cărbune. Era obosită să mai descopere alte adevăruri ascunse, obosită să mai guste atâta amar din pricina năcazurilor care i se tot întâmplau, obosită să mai verse lacrimi, obosită să-și mai schimbe înfățișarea ori de ori ieșea afară din casă, obosită să se dea în fața oamenilor și a demonilor altcineva decât era. Dar nu avea să renunțe niciodată, nici când munții aveau să se plictisească, când codrul nu avea să mai înverzească, păsările nu aveau să mai cânte, stelele nu aveau să mai lucească și nici măcar când apele aveau să sece. Nu avea să renunțe niciodată să zâmbească și să protejeze pergamentele aurii.

       Dintr-o dată, auzind o tuse falsă de undeva din fața lui, fu lovit realizarea faptului că ajunsese să se holbeze tăcut la ea. Astelle stătea aplecată spre el, ochii lor fiind la același nivel. Încă câțiva centimetri și i-ar fi putut simți suflul gâdilându-i fața. Faldurile rochiei sale de un alb-albastru se odihneau la câțiva milimetri de coapsele lui. Tânăra își împreună mâinile la spate când văzu că își reveni din transa în care intrase. Se puse la locul ei, îndemnându-l din privire să termine ce avea de spus. Își mută privirea în altă parte, numai nu într-a ei și continuă ca să scape cât mai repede de situația aceasta penibilă: