Maestra evadării

[Eroii mor primii]

      Cu șaizeci și cinci de zile înainte de Noaptea de Cristal

     Malikhai nu i se păruse niciodată atât de îngrozitor să stea închisă în carceră. Spre deosebire de alte locuri ale închisorii, carcera era liniștită aproape întotdeauna. Acolo oamenii erau singuri. Acolo oamenii căutau răspunsuri, nu puneau întrebări. Acolo oamenii realizau lucruri. Singurătatea avea un rol anume în dezvoltarea sinelui, iar ea avusese tot timpul din lume pentru asta. Stătea pe marginea patului când auzi pașii rapizi de pe coridor, pași hotărâți și râsete scurte. Nu avea nicio idee cât era ceasul, însă ar fi putut să jure că era noapte. Își uni buzele într-o linie dreaptă și își ridică ușor bărbia. Orice se întâmpla în spatele ușii, nu avea să fie de bine. Privi către hainele ei vechi, pe care le lăsase perfect împăturite pe saltea. Acum purta numărul Diavolului.

       Câteva secunde mai târziu, auzi o bubuitură puternică în ușa celulei sale. Involuntar, tresări. Își fixă privirea asupra ușii. Știa că cineva urmează s-o deschidă sau s-o spargă dintr-o secundă în alta. Atunci a înțeles că urma să fie atacată, însă nu se mișcă din loc. În același timp, înțelesese și că nu dispune de mijloace de apărare în acel moment. Își îndreptă spatele, iar cheia se răsuci în broasca ruginită. Sprijinindu-și palmele de genunchi, își strânse materialul pantalonilor în pumni. Râsetele se auzeau tot mai tare, le auzea tot mai grotești și mai amenințătoare. Încercă să rețină vocile.

         - Hei! auzi apoi. O voce dură, nervoasă. Se ridică în picioare. Acea voce îi era deja cunoscută, pentru că era printre singurele pe care le auzise de când ajunsese în Crucea Nopții.

          - Tu parcă plecai, se încruntă Alvaro de cum îl văzu pe Cassian în capătul holului, înaintând furios către ei.

           - N-am plecat, îi răspunse odată ajuns în dreptul lui. Chestia asta e o porcărie, arătă către ușa carcerei. Și se termină acum.

           - Faci mișto de mine, Cass? râse Alvaro cu nervozitate, făcând un pas spre el. Erau periculos de aproape unul de celălalt. Cassian îi susținu privirea fără strop de ezitare.

            - Eu decid când începe și când se termină, continuă el. Du-te acasă, fă-ți o supiță și lasă-mă pe mine să mă ocup de problemele adevărate, da? îl împinse brusc în umăr. De atât avusese nevoie Cassian pentru a-i sări la gât. În secunda următoare, degetele îi erau încleștate în jurul gâtului lui Alvaro, pe care-l izbise cu spatele de zidul metalic.

             - Să îmi mulțumești că nu îți sparg fața asta de idiot, mârâi Cassian printre dinți, imobilizându-l. Colegii lor se agitaseră de asemenea, însă erau în realitate prea lași pentru a lua cu adevărat partea cuiva. Știau că nici unul, nici celălalt nu erau chiar foarte des duși la biserică. Au preferat să se rezume doar la a face ceva gălăgie și la arunca niște injurii.

            - Dă-mi drumul, criminalul dracului, încercă Alvaro să se elibereze, însă Cassian îl împinse mai tare în zid.
  
            - Tu ești cel mai scârbos criminal din toată închisoarea asta, îi șopti pe un ton veninos, înainte de a-l elibera brusc și a se îndepărta câțiva pași. Ia-ți gloata de maimuțe și dispari înainte să te fac eu să dispari.

             - Pe cine faci tu maimuță? se enervă unul dintre gardieni, intervenind cu un brânci în umărul lui Cassian. Profitând de situație și de secunda de confuzie, un altul a prins curaj și l-a lovit cu putere cu bastonul în ficat. Alvaro râse, antrenat, scoțând de asemenea bastonul și lovindu-l tare în stomac.

             - Cinci contra unu, n-a fost o idee bună să vii aici pus pe ceartă, îl avertiză odată ce îl văzu prăbușindu-se la podea. Criminalule, repetă, dându-i un bocanc în șold. În urma loviturii puternice, arma lui Cassian se desprinse de curea și rămase căzută lângă perete. Bărbatul ripostă violent, reușind să se ridice în ciuda durerii și să se apere, însă triumful lui nu dură mult, fiind imediat imobilizat de cei doi din spatele lui. Se zbătu, însă fără succes. Era depășit numeric. Un fir de sânge i se scurse din colțul gurii. Simțea că va exploda din cauza furiei.

          - Sigur că ai venit s-o aperi pe criminală, zise Alvaro, jucându-se cu bastonul în aer. Doar ești de-al ei. Partea rea e că toți criminalii sfârșesc la fel, zise, apropiindu-se. Cassian își adună saliva amestecată cu sânge și îl scuipă fix în ochi.

           Următoarea lovitură, însă, a fost atât de puternică încât l-a îngenunchiat. Câmpul vizual i se întunecă și nu era sigur dacă urmează să se prăbușească în față sau în spate, în stânga sau în dreapta. Știa doar că avea să cadă. Magia camerelor oprite. Puteai face orice, pentru că nu existau consecințe.

          Gardienii s-au năpustit asupra lui Cassian, uitând, însă, cel mai important detaliu. Faptul că ușa carcerei rămăsese descuiată, iar în spatele acesteia stătea în liniște adevăratul pericol. Pe suprafața ușii metalice, apăru lent o mână de femeie.

            - Voiai să faci pe eroul, nu? Nu știai că eroii mor primii? îl apucă de bărbie și îl privi sfidător în ochi. Alvaro duse mâna la arma de la spate, iar Cassian îl vedea în ceață, simțindu-și capul de parcă i-ar fi fost scufundat sub apă.

          Nimeni nu observă mâna albă ieșită din mâneca neagră ce se plimba lent și discret în josul ușii grele, până la arma uitată pe podea. Alvaro îi lipi lui Cassian pistolul de frunte, chiar între ochi. Bărbatul strânse din dinți până aproape de a-i fărâma.

          Atunci s-a auzit împușcătura.