Maestra evadării

[Pot fi cel mai rău om dacă mă enervezi]

       Malikah fumase prima sa țigară la vârsta de doar paisprezece ani, la scurt timp după ce ieșise din spital. A stat internată timp de două săptămâni, însă timpul trecuse foarte ciudat și rapid pe lângă ea. Aproape că nici nu-l simțise, era doar nisip fin într-o clepsidră absurdă, care curgea fără nicio finalitate concretă. Bunica ei îi spunea tot timpul că este mult prea tânără pentru a fuma și că acest lucru îi va afecta mult sănătatea, însă Malikah doar își mai aprindea sfidătoare încă o țigară, doar pentru a fi cât se poate de clară că nu îi pasă absolut deloc și că nu vrea decât să fie lăsată în pace, să facă fix ce vrea. Dintotdeauna urâse să i se spună ce să facă, și dacă până în acel moment pe bunica ei o asculta de fiecare dată, de atunci a început să o ignore și pe ea. Bunica sa era singura în care avea încredere, însă atunci când și-a dat seama că adevărurile ei nu fac altceva decât să o rănească pe bătrână, a încetat să i le mai spună.
Fuma și se plimba prin deșert. Apoi învățase rutele autobuzelor turistice și se îmbarca spre Piața Mare, o piață în aer liber care mirosea puternic a condimente, a fructe și a tabac, aflată în apropierea unui oraș mic al cărui nume nu îl știuse niciodată. De acolo fura țigări și chibrituri, o singură dată fusese prinsă de un negustor de pipe care a avertizat-o că dacă o mai prinde vreodată la taraba lui, o bate cu nuiaua. Malikah a evitat taraba aceea, însă nu ducea lipsă de locuri în care își putea exersa capacitățile de hoață amatoare. A continuat așa aproape un an, apoi a părăsit definitiv tărâmurile natale, fără să mai privească în urmă vreodată, fără să regrete nimic din ceea ce o făcuse să ajungă așa cum era acum, în prezent. Regretele erau doar ancore, iar ea voia să meargă înainte indiferent de furtună și de valuri. Foarte puține erau lucrurile care rămăseseră constante în viața Malikhai, nici nu ar fi știut să vă numească unul anume pe loc, însă dacă ar fi stat o clipă să se gândească, probabil ar fi spus că fumatul a rămas o constantă în viața ei - sigur că acea constantă era una toxică. Asta o făcea atât de plăcută.
      În acea dimineață de sâmbătă, Crucea era liniștită. Femeile luaseră micul dejun la cantină fără incidente și urmau să facă duș la comun, munca începea cu o oră mai târziu pentru ele în zilele de weekend sau sărbătoare. Dușurile erau supraaglomerate și destul de murdare, așa că Malikah nu se grăbi să renunțe la uniformă pentru a se alătura mulțimii de trupuri goale și ude, care se frecau din greșeală unele de altele. I se părea grețos.
Stătea în fața oglinzii mici și se spăla pe dinți atunci când Ivanova își făcu apariția gălăgioasă în baia comună. Malikah o fixă cu privirea în oglindă, dar nu a spus nimic. Se mișcase suficient de repede. Continuă să își spele dinții. Ivanova rămase dintr-o mișcare în sânii goi și pantaloni, fiind gata să îi dezbrace și pe aceia. Corpul său era masiv și plin de semne de luptă, dar probabil că cei cu care luptase erau mult mai șifonați. Malikah scuipă apa în chiuveta ruginită, privindu-i vânătăile mari și negre de pe spatele plin de colăcei de grăsime.
Transporturile aveau de regulă loc în jur de ora cinci dimineața, oră la care Malikah era deja ridicată în capul oaselor. Îi veneau în acea zi o mulțime de lucruri din exterior, de la obiecte de igienă personală, la jucării sexuale, arme albe, mâncare, țigări și dulciuri de tot felul, toate fiind cerințele colegelor sale din închisoare. Ea era omul de legătură, ea era principalul cap de trafic în închisoare. De toate, înafară de droguri, acela era alt teritoriu, al altcuiva. Mai mult ca niciodată, Malikah avusese deosebită grijă ca deținutele să își primească toate obiectele solicitate, pentru că acum avea nevoie imediat de ceva la schimb. Exact în acel moment, la dușuri, când Ivanova rămase goală complet și se strecură sub jetul de apă rece.
       Malikah își așeză încet periuța de dinți înapoi în suportul său, își trecu mâna prin părul întunecat pentru a și-l netezi și se întoarse către așa numita Gașcă Bum, o grupare internă de deținute formată din opt femei care, ei bine, nu se dădeau înapoi de la a-i bubui pe alții, motiv pentru care micul lor grup se și numea astfel. Malikah zâmbi discret și le făcu un semn din cap către Ivanova, care își spăla părul pentru probabil prima oară în ultimele șase luni.
       Gașca Bum avusese cerințe o idee mai sofisticate la transportul acela, însă pentru Malikah nu reprezenta o problemă să introducă în închisoare obiecte ascuțite sau arme de foc. Era o plăcere. Ceruseră un pistol cu muniție, și deși femeia era curioasă în capul cui aveau să se oprească gloanțele pe care le cumpărase în locul lor, nu a mai întrebat. Spera doar să se poată bucura de focul de artificii, pentru că arma aceea idioată o costase o avere. În orice caz, lidera Găștii îi imită semnul din cap către subalternele sale, care în secunda următoare au pornit spre Ivanova, înconjurând-o ca pe un animal încolțit.
       Lidera Găștii era o femeie de vreo patruzeci și cinci de ani, tunsă băiețește și obrajii brăzdați de cicatrici. Îi opri apa, atrăgându-i atenția și așezându-se în fața ei.
- Ce faci, purcelușă? râse lidera, un rictus foarte straniu, în mod evident afectat de o lovitură zdravănă din trecut. Te speli în sfârșit? Freci slănina?
Ivanova se încruntă, și era chiar mai urâtă când făcea asta.
- Ce vrei, mortăciune? strigă imediat. Dispari de lângă mine că se duce dracului apa caldă! a dat să o împingă, însă alte două membre ale găștii au prins-o cu brutalitate de brațe pentru a o imobiliza. Celelalte deținute care erau martorele atacului știau că era timpul să părăsească incinta dacă nu voiau să pice victime colaterale.
- Bă, moartelor, strigă Ivanova, zbătându-se cu putere, nu mă atingeți că vă nenorocesc!
- Rămâne de văzut cine nenorocește pe cine, vorbi amuzată lidera, trăgând-o de părul ud până ce tălpile i-au alunecat și se prăbuși în genunchi. În următorul moment, o altă membră a Găștii li se alătură, lovind-o pe femeia căzută cu piciorul fix în față, însângerându-i ambele nări. Încă o lovitură i-a aterizat Ivanovei peste ceafă, apoi încă una, în piept, lăsând-o câteva momente fără aer. Tuși tare, încercând să își revină, dar mai primi încă o lovitură frontală. Sângele i-a țâșnit printre buzele subțiri, iar șuvițele ude de păr i s-au lipit de pleoape și obraji.
- Așa, târâtură, continuă lidera, trăgându-i femeii încă țintuite în genunchi capul pe spate. Belește ochii aici, că are scorpionița o vorbă cu tine.
Malikah îi stătea acum în picioare în față, privind-o de sus. Chipul său era inexpresiv și rece. Ivanova deschise ochii, durerea citindu-se în privirea ei tulbure. Deținutele care se încumetaseră să rămână în baie priveau acum scena de pe la colțuri, purtând doar câte un prosop și dându-și coate.
- Uită-te la scorpioniță, am zis! îi trase din nou capul pe spate, cât timp Malikah se apropia lent de ea. Ajunsă foarte aproape, se lăsă pe vine, privind-o cu atenție. O bubuiseră calumea.
- În primul rând, zise Malikah pe un ton calm, ai ceva ce îmi aparține. Nu mă interesează țigările și bricheta, ți le las cadou, dar îmi vreau înapoi tabachera. Este un obiect de artă, lucrat manual în argint masiv, luat de la Piața Mare din Maroc. Are și valoare sentimentală, unde să-i mai pui valoarea financiară? ridică din umeri. Te rog să mi-o dai înapoi.
Ivanova doar se forță să își mențină ochii deschiși. O durea foarte tare capul.
- Să te duci la dracu' și la mă-ta, articulă printre firicelele de sânge care îi curgeau din gură. N-avea de gând să cedeze ușor, trecuse prin multe deja, durerea nu îi era străină. Malikah doar aprobă vag din cap, ridicându-se în picioare.
- Îți admir rezistența, zise. Și eu am preferat întotdeauna să îndur în loc să cedez. E admirabil. Dar asta nu înseamnă că nu-mi vreau tabachera înapoi, continuă, căutându-și bricheta în buzunarul uniformei. Imediat ce o găsi, reveni pe vine, la nivelul său. Femeile o țineau strâns, patru contra una singură. Nu se putea mișca.
- Adevărul este că nici nu îmi pasă atât de mult de tabacheră, pur și simplu vreau să te învăț că nu așa se cere ceva cuiva. Te-ai purtat îngrozitor și n-ar fi trebuit, doar suntem colege. Mă rog, în orice colectiv mai există și neînțelegeri, doar nu rămânem supărate o veșnicie, îi vorbi cu un calm sinistru, ieșit din comun, aprinzând flacăra lungă a brichetei metalice, focul reflectându-se în ochii măriți ai Ivanovei. A dat să se zbată, dar nu reuși.
Cu precizia unui chirurg în timpul unei operații, Malikah apropie flacăra de chipul femeii, extrem de aproape de ochi. Ivanova a vrut să strige, dar gura i-a fost acoperită de perechea dură de palme ale deținutei din spatele său. Vedea focul apropiindu-se chiar dacă strânsese cu putere din ochi, îi simțea fierbințeala pârjolindu-i vârfurile genelor.
- Dar nu, zise Malikah, depărtându-i flacăra de pleoape. Nu ochii te strică pe tine. Ochii tăi sunt chiar superbi, căprui, aproape verzi în lumina focului. Gura te strică, gura ne face probleme, îi apropie apoi flacăra de buze, odată ce deținuta îi eliberă gura însângerată. De gură trebuie să ne ocupăm..., continuă, atingându-i flacăra de buze, arzându-i buza inferioară complet. Ivanova încerca să se elibereze, dar protestele ei erau inutile. Malikah plimbă focul și asupra buzei de sus, printre strigătele ei disperate, coborând apoi spre bărbie și gât, apoi urcând spre obraji și pomeți, oprindu-se abia în zona urechilor, lăsându-i femeii numai urme negre și roșii pe piele. Lacrimile îi curgeau mari și interminabile.
- Fripturică de porc! Miroase a fripturică de porc, râse lidera Găștii batjocoritor, strângându-i mai tare părul în pumn. Ivanova țipa o idee mai înăbușit, plânsul o îneca și durerea îi lua din energie. Arsă de vie. Malikah stinse bricheta, rămânând pe vine în dreptul ei, complet neimpresionată.
- Doare, îmi imaginez, zise. Să mai încercăm o dată, bine? Unde este tabachera pe care mi-ai furat-o?
Ivanova deschise ochii, o vedea pe Malikah în ceață, însă îi simțea privirea electrică străfulgerând-o. Încearcă să înghită, dar gura îi era prea arsă, nu mai avea strop de salivă. Tot ce a reușit să facă a fost să își fixeze privirea asupra pantalonilor pe care îi abandonase pe banca de schimb din baie. Malikah se ridică, urmând traseul privirii ei și căutând în buzunarele pantalonilor pe care îi atinse cu o silă pe care nu se strădui deloc să o ascundă. Într-adevăr, își găsi tabachera îndesată în buzunarul stâng, și și-o luă mulțumită înapoi. Luptă câștigată, scor evident.
- Vezi, draga mea? Nu a fost chiar atât de greu până la urmă, zise, băgându-și tabachera în propriul buzunar și apropiindu-se din nou de ea. Ivanova tăcu, voia doar ca tortura să se termine odată și să o elibereze. Ochii Malikhai reflectaseră focul brichetei într-un mod care o îngrozise, care îi înghețase sângele în adâncul venelor. O privi ca pe un călău, înghițind în sec. Urmele focului îi desfiguraseră chipul.
- Acum că am depășit acest mic obstacol al relației noastre, o putem lua liniștite de la început, se așeză din nou pe vine, privind-o cu ochii goi și reci. Buzele Ivanovei și pielea din jurul acestora erau arse, o combinație foarte dureroasă de sânge și scrum. Se forță să îi susțină privirea.
- Numele meu este Malikah, se prezentă, zâmbindu-i straniu. Și pot fi cel mai rău om pe care l-ai întâlnit vreodată dacă mă enervezi, continuă, zâmbetul ei fiind înlocuit de o expresie plină de violență și ură. Așa că, te rog, nu mă mai obliga să fiu rea, a fost ultimul lucru pe care i l-a mai spus înainte de a se ridica, a-și aprinde o țigară și a părăsi baia comună, acum cufundată în plânsete, șoapte și în final, tăcere.