Maestra evadării

[Mașinării și flori de nu-mă-uita]

Ziua care a urmat nu era străbătută de soare deloc. Era o zi înnorată și rece, o zi în care doar câteva dintre deținute ieșiseră în pauza de curte. Uniformele lor erau subțiri, iar frigul străpungea cu ușurință materialul. Pe Malikah nu o deranja frigul, ba chiar îi plăcea să lase frigul să o trezească mai mult la realitate, să o facă să conștientizeze încă și mai mult că se află în propriul corp, că încă este în viață, cu toate celulele vii din trupul său. În deșert, vremea rece nu era decât un zvon despre care auzise la un moment când era mică. Frigul, un mit asemenea zăpezii, asemenea lui Moș Crăciun. Un mit care o fascina când era o copilă. Acum nimic nu i se mai părea fascinat. Acum totul o aducea inevitabil la saturație și dezamăgire. Blestemul de a fi om mare, probabil.

Îndată ce intră în perimetrul curții, o zări pe Nereea stând singură într-un colț retras. Toată fericirea de pe chipul său se evaporase brusc. Se încruntă, observând rimelul său scurs sub ochii sticloși, petele întunecate de fard fiind întinse până pe obraji. Plânsese, și plânsese zdravăn. Rujul îi era întins mult în lateralele buzelor, de parcă ar fi încercat să și-l ia cu tot cu piele și aproape ar fi reușit. Arăta pur și simplu deplorabil. Privind-o cu suspiciune, Malikah se apropie cu pași mărunți de ea, dar nu părea să bage acest lucru de seamă. Părea din nou ruptă total de realitate, părea din nou ruptă complet de tot ceea ce era în jurul ei. Malikah pocni din degete când ajunse în dreptul său, iar femeia tresări cu o slabă putere rămasă în oase.

- Să știi doar, oftă, aplecându-se spre ea, machiajul ăsta nu se duce cu lacrimi și apă. Sunt produse de bună calitate, foarte rezistente. Îți trebuie demachiant pentru asta, își roti o mână în dreptul feței. Pot să îți ofer și din acesta dacă vrei. Ia zi, vrei? se lăsă pe vine pentru a-i susține privirea aceea blurată de tristețe și teamă. Îi era milă de ea. Mereu îi fusese. Nereea tăcu, așa că Malikah continuă.

- Demachiant, dischete demachiante, apă micelară, ser hidratant..., ai idee cât de greu este să faci rost de așa ceva aici? Să știi că îți ofer un lux pe care nu-l prea întâlnești în închisoare. Mă simt generoasă astăzi.

Nereea părea o fantasmă rătăcită care privea numai în gol.

- M-a părăsit, vorbi cu noduri. S-a despărțit de mine.

- Oh, făcu. Ei bine, regret, dar nu e sfârșitul lumii, nu? o bătu ușor pe genunchi, ridicându-se și luând loc lângă ea pe bancă. Bărbați mai sunt, relații se mai fac, deci de ce plângi? Am crezut că s-a întâmplat ceva grav.

- Pentru mine este grav, o privi cu o catastrofă fără margini în ochi. Nu înțelegi, Malikah. Nu înțelegi, negă deznădăjduită din cap.

- Ai dreptate, nu înțeleg. Relațiile mă depășesc. Mie îmi place să fiu singură.

- Din cauza lui sunt aici, înghiți în sec. Din cauza lui am devenit dependentă, am început să iau droguri pentru că el le lua, pentru că el le vindea, pentru că el m-a convins, pentru că mi-a spus că mă iubește și că nimic rău nu ni se va întâmpla niciodată! ridică tonul din ce în ce mai mult. Pentru că mi-a promis toată lumea asta nenorocită! Pentru că îl iubesc! Iar el s-a lăsat, el face terapie și merge la dezintoxicare, el se vindecă și își reface viața, el face toate lucrurile astea pentru că e liber. E liber! Și mi-a spus că..., se înecă în lacrimi și sughițuri, ascunzându-și chipul în căușul palmelor. Malikah își așeză palma pe spatele ei.

- O jigodie, fetiță. Se mai întâmplă, o mângâie. Treci peste, doar nu vei plânge toată ziua.

- Mi-a spus că eu îl trag în jos, o privi din nou. Că eu îl trag în jos! Că atunci când mă privește, simte din nou nevoia aia disperată de a se droga. A vrut o vizită intimă doar pentru a mi-o spune în față. A zis că așa i se pare lui drept față de mine. I s-a părut lui drept așa...