Maestra evadării

[Casting pentru personajul negativ]

• Capitol scris alături de Tasmmyn •

Când oamenii se văd prinși în situații fără nicio scăpare, tind să facă lucruri de care nu s-ar fi crezut vreodată capabili. Tind să devină tendențioși, violenți, furioși, defensivi. Când oamenii simt că primejdia îi paște, își conștientizează propria vulnerabilitate, propriile slăbiciuni, propriile răni care încă sângerau nevăzute și nealinate sub scuturile inutile și jalnice. Reacția naturală a omului la atac, este tot atacul.

În creierii nopții, după ce camerele de supraveghere au fost oprite de o mână invizibilă, în Cruce a început atacul odată cu o sticlă de vin spartă de unul dintre zidurile de metal. Dintre toate sunetele din întreaga lume, sunetul de sticlă spartă era cel pe care Malikah îl detesta cel mai tare. Nimic bun nu începe cu o sticlă spartă, iar ea învățase asta pe propria piele de mai multe ori.

La paisprezece ani, auzise o sticlă de vin făcându-se zob de trepte chiar înainte ca cei cinci bărbați morți de beți să dea buzna peste ea în cameră. La treizeci de ani, când deja fusese arestată după uciderea soțului ei și a partenerului său de afaceri necurate, a parcurs un drum plin de dune și serpertine într-o dubă plină de cioburi ascuțite care îi spintecaseră carnea pe mâini și pe picioare. Drumul către închisoarea siriană Tadmor fusese unul lung și chinuitor, menit să o învețe mersul lucrurilor încă de dinainte de a ajunge la destinație. Se izbise de pereții dubei ca într-o furtună de cioburi și sânge, și singurul lucru pe care îl putea face era să își țină ochii și gura închise, ca să nu orbească și ca să nu înghită sticlă. Avea mâinile încătușate strâns la spate și foarte puține șanse reale de supraviețuire. Dar supraviețuise.

Malikah fusese scoasă din duba aceea pe jumătate inconștientă, dar vie. Pierduse mult sânge și nu putea merge singură, iar gardienii responsabili de transport s-au privit ciudat unul pe celălalt când au văzut că femeia nu murise pe traseu. În duba morții, oamenii pasageri mureau. Era atât de banal încât le intrase în rutină, în obișnuință, în monotonia jobului de zi cu zi. Cadavrele erau aruncate peste stânci, în Groapa Mare, urmând să fie devorate de vietățile sălbatice ale deșertului. Văzând-o în viață, însă, nu i-au aruncat trupul peste stânci, ci într-una dintre celulele obscure de la subsolul închisorii tip fortăreață. Malikah ateriză cu fața pe podeaua lipicioasă și încinsă, simțindu-și sângele făcut sloi de gheață în vene. Durerea era multiplă și inegală, amețitoare, copleșitoare. Dar supraviețuise. Asemenea unui scorpion, mereu supraviețuia. Asemenea unui scorpion, își îndulcea mereu propriul venin.

În Crucea Nopții totul începuse și atunci tot de la o sticlă spartă. Începuse percheziția.

Oamenii alunecă rapid în capcane. Mai ales cei vulnerabili. Închisoarea Crucii Nopții era, în sine, o capcană îngrozitoare, fără căi de scăpare, fără lumini la capătul tunelului, fără semne de orientare în labirintul de atac și apărare. Oamenii se pierd când încep să se simtă victime colaterale, iar femeile Crucii se regăseau în picaj direct, fix spre cel mai fierbinte punct al Iadului.

Deținutele nu voiau să se supună gardienilor. Nu voiau să fie supuse din nou abuzurilor protejate de obscuritate și de camerele de supraveghere oprite, dar adevărul era că nu aveau de ales. Între două rele, îl alegeai pe cel mai mic. Între două rele, încercai să te reglezi la o decizie corectă; dar era greu să iei alegerea cea mai bună atunci când erai smuls din patul tău, târât pe podelele reci, tras de păr, dezbrăcat din mers. Era greu să te menții rațional în situații iraționale. Cumva, Malikah reușea.

Haosul era o obișnuință pentru ea, în haos crescuse de când se știa. Nu îi plăcea, dar învățase, cumva, să-l gestioneze. Mai bine spus, să se gestioneze pe sine înăuntrul haosului. Își umezi scurt buzele, știind că urmează o noapte de atac. Avea două cuțite ascunse în mâneci, alte paisprezece ascunse în unghiurile închisorii. În cel mai bun caz, reușea să le folosească drept arme de apărare.